Lupu: Aceeaşi privire, alte camere

     Debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mustaţă aparţine acelei categorii de filme care sunt, mutatis-mutandis, precum semiotica. Uşor de definit (vezi titlul cronicii), mai greu de explicat. Orice încercare de desfacere a sensurilor, ceea ce înseamnă, în fapt, retrăirea filmului, ar trebui să înceapă, în cazul de faţă, metodic, cu un „mai întâi“ şi un „apoi“.

Există, „mai întâ“, o privire, a unui adolescent, Lupu, mereu aceeaşi, întoarsă către sine. Nu se agaţă de nimic, se plimbă cu aceeaşi intensitate a albului peste suprafaţa lucrurilor şi peste chipurile oamenilor. Orice s-ar spune, nu cred că i-a fost prea uşor extrem de tânărului actor Mihai Vasilescu.  Există, „apoi”, ca elemente ale arhitecturii semantice, nenumăratele uşi care sunt deschise, sau stau să fie deschise sau abia au fost închise. Ori care interzic accesul, dar înlesnesc bănuiala. Dincolo de ele - o lume a trăirilor imaginare, unele cu un reazem în realitate (relaţia cu mama, cu tatăl), dar amestecate, acum, în acelaşi creuzet al închipuirii.
Închipuirea - refugiu, închipuirea - obsesie sau, pur şi simplu, stârnită din mai nimic, de o vorbă. Rar se evadează din spaţiul domestic (blocul, apartamentele): în stradă, pe un teren de baschet sau într-un turn ciudat, ţâşnit din acoperiş, probabil sediul propice hălăduirilor mentale. Mai mult ca sigur, băiatul nu cunoaşte o altă lume. Prizonier al unui univers care, aşa mic cum este el, se lasă populat cu fantome, cu năluci venite nu de departe şi adăpostite prin preajmă, în camera de alături. Nu se petrece nimic misterios dincolo de uşi, nu suntem în Procesul lui Orson Welles, în labirint, în hăţişuri. Dacă ne ambiţionăm, putem să şi numărăm uşile, ba, de la un moment dat, ştim la ce să ne aşteptăm, peste ce va da eroul nostru dincolo, un dincolo mental sau, poate, uneori, real.
Bogdan Mustaţă joacă pe ambele tablouri, prevalenţa având-o, însă, lucrarea închipuirii. Lupu salvează sau condamnă personaje, după cum îi dictează sentimentele, amintirile, bănuielile. Mama (Carmen Ungureanu) revine de câteva ori, acompaniată de lumina tandreţii. Tatăl mort (Costel Caşcaval) cere ajutor din camera de alături şi i-l dă, poate chiar paricidul la care asistăm să fie un gest de uşurare a suferinţei. Bântuitoare cu adevărat este Clara (Ada Condeescu), fata care aţâţă, leneş, simţurile şi stârneşte sentimente confuze. Adolescentul se răzbună, în gând, imaginând-o într-o poziţie degradantă pentru orice femeie: asistă, liniştită, ba chiar surâzătoare, la mastubarea unui bărbat. „Uită-te la mine“, îi spune acesta din urmă, ca şi cum fata ar fi privit pe altcineva, o umbră. Filmul se deschide chiar cu această scenă dură, dezagreabilă, şi nu din motive de pudibonderie. Pur şi simplu nu am înţeles de ce era nevoie ca autorul să ne dea, de la bun început, cu o leucă în cap. Pe parcurs, va regla, însă, temperatura şi imaginarul puştiului, trimiţându-l să se hârjonească, pe scări, cu fătuca, să sune la uşile (iar uşile!) vecinilor şi să fugă. Un infantilism neaşteptat şi el, dislocat din nou de unda gravităţii stângace a fetei, pornită să filosofeze despre moarte, sinuciderea din dragoste etc. Dincolo de inadecvarea la aşteptările băiatului, Ada Condeescu mi se pare o actriţă care induce prea mult ideea de sănătate pentru a o vedea plutind, cel puţin deocamdată.
În sfârşit, în măsura în care se poate vorbi de un sfârşit într-un astfel de film construit pe principiul labirintului, calupul cel mai interesant şi nu lipsit de emoţie mi se pare a fi cel al bătrânilor vecini, interpretaţi de Sergiu Nicolaescu şi Camelia Zorlescu, actriţă de care cinematograful nostru şi-a adus aminte prea târziu. Mi se pare nu numai nedrept, ci şi de-a dreptul imbecil să-i reproşezi autorului, cu intoleranţa proprie mediocrităţii, solicitarea lui Nicolaescu. Una-i una, alta-i alta. Întâlnirea băiatului cu bătrânul provoacă un transfer al proiecţiilor fictive. Imposibilitatea de a accepta realitatea, poate alunecarea în senilitate a bărbatului vârstnic, sunt imediat prelucrate de Lupu, aureolate în cheie suprarealistă. Dacă omul, văduv, pretinde că nevasta lui trăieşte, că tocmai a plecat după pâine, atunci băiatul o învie şi el, în câteva duioase tablouri de familie, gata să-l primească împreună cu iubita.
Mulţi dintre noi ne-am aşteptat, poate, să întâlnim un Bogdan Mustaţă reluând, la primul său lungmetraj, tăioşenia minimalistă din O zi bună de plajă (Ursul de aur, Berlin, 2008). A preferat să apese pe accelarator, să schimbe viteza, pentru a intra într-un alt tip de cinematograf, stăpânit tehnic (vezi buna colaborare cu directorul de fotografie Barbu Bălăşoiu, cu scenografa Oana Novicov). Incert, însă, în registrul narativ al navigării între imaginar şi real. Din câte ne spune, nici nu a fost grija lui de căpătâi: „Pentru mine, filmul este o operă eterogenă. Mesajul este arbitrar. Asta se întâmplă pentru că eu consider scenariul ca fiind doar o unealtă internă, folosită pentru comunicarea cu departamentele filmului, şi nu o referinţă la care să te întorci tot timpul. Cred că scenariul este transformat de fiecare departament şi nu se regăseşte în forma finală a filmului. Lupu constă în relaţiile care se creează între elementele filmului, nu în relaţiile care se creează între film şi social/psihologic“. Fie, dar să vedem şi ce va urma.