Nu este adevărat că ar fi un film „fără muzică”. Există una anume şi ne seacă la inimă: un suflu, o respiraţie strangulată de atâta alergătură, de hotărârea de a nu da înapoi, amestecată cu teamă, aşa cum le trăieşte Otilia (admirabila actriţă de cursă lungă Anamaria Marinca): fata filmată mai mereu din spate – precum Rosetta fraţilor Dardennne – pentru că este aproape tot timpul pe fugă. Ne va urmări multă vreme respiraţia gâtuită a unei tinere în primejdie, pierdută pe o stradă dintr-o margine de oraş, cărând cu ea, în sacul de pe umăr, pentru a-i da drumul pe un tobogan de ghenă, fătul avortat de buna sa prietenă. De la începutul şi până la sfârşitul filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Otilia duce tot greul. Chiar din primele clipe ale pregătirii pentru marea încercare. Găbiţa – dublul diminutiv spune ceva despre cât de mult este ocrotită, mângâiată eroina peste care a căzut necazul – fragilă, neajutorată (Laura Vasiliu) ştie, însă, şi încă foarte bine, să ceară fără încetare. Pare un pui de vrabie, dar unul cu ciocul mereu deschis, pentru a primi hrana. Prietena este pusă mereu la treabă, nu are o clipă de răgaz: trimisă la micile cumpărături („poţi să-mi iei un săpun, dar să nu fie x ci y”), să facă rost de bani, de cameră la hotel, ba chiar să se întâlnească şi cu domnul Bebe, salvatorul ce se va dovedi un monstru. Raporturile dintre cele două fete acoperă ca o ţesătură perfectă în asprimea ei, fără goluri, întreaga suprafaţă a filmului. Una ia, alta dă. Balanţa nu este niciodată în echilibru. „Poţi să faci asta ... ?, „Da, mă ocup eu”. „Merci”. Drama se strecoară printre astfel de întrebări şi răspunsuri banale din care Cristian Mungiu construieşte, fără nicio abatere, precum marii arhitecţi, un eşafodaj al neştiutei rezistenţe umane într-o epocă odioasă. Era greu să înfrunţi răul de unul singur, fără o astfel de generozitate ce merge până la sfidarea pericolului, cum este cea a Otiliei. Într-un film întunecat, în care camera lui Oleg Mutu are parte de o vreme a culorilor ce ne fac să dârdâim de înfrigurare, eroina Aneimaria Marinca aduce liniştea certitudinii. Cele două fete vor răzbi. Dincolo de primejdie şi dincolo de umilinţa plăţii în natură cerute de domnul Bebe, netrebnicul cu vorba sfătoasă (asemenea cântăreţilor performanţi, Vlad Ivanov atacă toate notele). Într-o scenă de pură virtuozitate regizorală, cum nu sunt puţine în film, după consumarea samavolniciei, câteva clipe cele două fete nu sunt aduse în acelaşi cadru. Otilia, văzută din spate, în baie, ocupă ecranul, în timp ce auzim plânsul Găbiţei. Nici când îşi vor smulge primele cuvinte, nu vor fi filmate alături. Aproape că am vrea să se prelungească această amânare a unui „faţă-n faţă”, parcă noi, spectatorii, avem nevoie să regăsim curajul de a le privi din nou pe cele două fete pângărite. Cu un singur gest, potrivirea pernelor sub capul suferindei, tot Otilia, bineînţeles, înnoadă firul poveştii, pentru a o duce până la capăt. O aşteaptă, însă, şi lupta cu propria durere. Va trebui să o uite. În ce fel? Asta nu vom mai şti. Înţelegem că va fi cumplit, din momentul în care hotărăşte: „Uite, ştii cum facem? Despre asta nu mai vorbim niciodată”. Finalul filmului cade ca o lovitură de ghilotină: Găbiţa consultă meniul restaurantului iar Otilia, venită cu sufletul la gură, ca scăpată dintr-o bătălie, întoarce capul către noi. Dincolo de peretele din geamuri, foieşte lumea, umbre văzute ca prin sticla unui acvarium. Unul imens. Înţelegem mai bine rostul acvariumului de la începutul filmului, cu cei doi peşti stingheri, biete fiinţe captive în mica apă a supravieţuirii.