Anotimpul iubirii

     Regizor de incontestabilă valoare, cu merite (istorice, aş zice) în promovarea unui limbaj filmic care - în anii, încă marcaţi de dogmatism, ai începuturilor sale de cineast – reprezenta, cum s-a spus, „rezultatul unei retorici care procedează la dezintegrarea violent subiectivă, violent lirică a realului şi la integrarea lui în noi configuraţii”, Iulian Mihu este, totodată şi mai cu seamă pentru spectatorii deceniului în curs autorul unor filme care cad în propria lor parodie... Încât, dacă pe generic n-ar figura acelaşi nume, ţi-ar fi aproape cu neputinţă să crezi că este vorba de aceeaşi persoană şi când (re)vezi Viaţa nu iartă (în colaborare cu Manole Marcus), Poveste sentimentală, Procesul alb, Felix şi Otilia sau (parţial) Lumina palidă a durerii, dar şi când te-ntrebi „ce vrea să zica” Nu filmăm să ne-amuzăm, Alexandra şi infernul, Comoara sau Omul şi umbra.
     Aşadar, un cineast prezent la antipozi – şi care, cu aceeaşi uşurinţă sau cu aceeaşi certitudine, poate fi aflat atât la polul plus al valorii, cât şi la cel opus: un cineast deconcertant – şi a cărui asimilare globală produce o veritabilă (chiar dacă, pâna la urmă, trecătoare) senzaţie de disconfort.
     Tratând probleme cotidiene şi profund umane noul film al lui Mihu pendulează între cele două „extreme” punctate mai sus – cu tendinţe irepresibile de-a aluneca în conformismul propriului „non-conformism": este aici principala caracteristică a filmului – cea care-l face reprezentativ pentru partea mai dinspre noi a activităţii regizorului – şi, nu mai puţin, principala sa slăbiciune. Datorată evident lipsei de tact cu care procedează autorul la transcrierea în imagini a propriilor ob­sesii, gânduri şi viziuni.
     Ca atare, filmul este contorsionat şi con­fuz – alternând pagini de un marcat realism inspirate din viaţa uzinei unde lu­crează cei doi protagonişti, cu fragmente de un dramatism în care putem întrezări accente ale acelei retorici de care amin­team şi care porneşte, cred, din dorinţa de a depăşi limitele descrierii exterioare a faptelor prin trasarea componentelor lor spirituale.
     Dar Mihu rămâne mai degrabă la stadiul intenţiilor: pe alocuri filmul pare alcătuit dintr-o serie de episoade libere, accidental sau arbitrar alese, şi care lasă între ele înguste dar adânci zone de întuneric pen­tru ca, pe alte porţiuni ale parcursului său, Anotimpul iubirii să pară a tinde că­tre o naraţiune finită, aptă să aducă totul la lumină... De aici lipsa de tact pe care i-o reproşam regizorului (nu şi scenaris­tului Mihai Istrăţescu a cărui propunere iniţiaIă n-o cunosc).
     Interesul filmului, capacitatea sa de-a nu ne lăsa (totuşi!) indiferenţi, derivă însă mai puţin din toată această „dizlocare interioară” a autorului său – extrem de seducătoare dacă şi-ar fi găsit expresia ar­tistică adecvată – cât capacitatea lui Mihu de-a ne propune personaje viabile pe linia celor întâlnite în întreaga sa filmografie: regăsim în Anotimpul iubirii afecţiunea lui Mihu pentru personajele feminine care – deopotrivă excesive şi nesigure – ascund o taină (ce nu-i alta decât, poate taina însăşi a feminităţii propriu-zise). Din acest punct de vedere pri­vită, traiectoria eroinei principale este toc­mai „descrierea blândă a emoţillor violen­te” –cum ar fi zis Truffaut.
     În conturarea acestui personaj, Cristina Deleanu aduce justa măsură a unei fru­museți interioare proprii apariţiilor sale (puține şi nu foarte concludente) în filme­le româneşti, dar care acum întâia oară îşi găseşte rostul; şi dacă se poate vorbi ca de o performanță de identificarea interpre­tei cu personajul Cristina Deleanu realizează – cu brio, deşi parcă fără să băgăm de seamă –această performanţa prin atenţia acordată detaliului reprezentativ, prin grija pentru implicarea spectatorului în drama eroinei prin dragostea pentru adevărul psihologic al personajului.
     Dintr-o distribuţie numeroasă şi – în general – bine alcătuită am mai reţinut prestaţiile semnate de Gheorghe Visu (ca­re, cu marele-i talent dă credibilitate u­nui personaj dificil de „pozitiv până-n măduva oaselor”) şi respectiv, Maia Morgenstern (actriţă de film, care n-ar trebui pierdută din vedere). De o luminozitate aparte, care ascunde şi dezvăluie în acelaşi timp – imaginea semnată de Alexandru Groza. Un „personaj” care se reţine muzica lui Anatol Vieru.