​Pornind de la ecranizarea „Gaițele”

     O cascadă de râs
     Fără îndoială, Cuibul de viespi este una din cele mai bune pelicule produse de cinematografia noastră în ultimii ani. Pe o partitură teatrală foarte cunoscută, dar tradusă excelent filmic, Horea Popescu, de data asta și regizor și scenarist, s-a dovedit un maestru al concentrării, dar, și al fluidizării acțiunii, al punerii caracterelor în relații firești, al tratării comicului în cheie grotescă, fără ca alura modernă să răstălmăcească epoca desfășurării filmului. O distribuție de zile mari, cu ac­tori foarte bine conduși, i-a asigurat acestei opere cinematografice simpatia largă a publi­cului, supremul nostru judecător, ca și stima colegilor de breaslă criticii de specialitate.
     Chiar dacă lungimile celor „trei finaluri” pot să ne obosească, filmul rămâne o uriașă cascadă de râs, o demonstrație de finețe psi­hologica, un tablou viu și colorat al unei epoci revolute, opera unui mare artist.
     Ion Brad
 
     Un sentiment tonic
     Se închide o ușă de cavou, pe dinăuntru, și „gaițele” sunt prinse iremediabil în cap­cană, în propria capcană pe care și-au con­fecționat-o cu migală de-a lungul întregii lor existențe, din nimicnicie, din răutate, din in­trigi, din imoralitate, din suflete strivite, din meschinării zilnice, din stâlcirea sentimentelor celor vii și din batjocorirea morților... Capcana și-o țese fiecare.
     Filmul Cuibul de viespi, deschizându-se și închizându-se în cavoul de familie, ne înfățișează o lume roasă de patimi josnice, con damnată la pieire. Satira e aspră, macabra, și dacă râdem o facem de durere, cu jenă mas­cată, refuzându-ne parcă credibilitatea unei asemenea lumi a unor asemenea specimene. Râsul, în cazul de față, nu este numai despăr­țirea de un trecut lamentabil, ci „catharsisul” fiecăruia din noi, sentimentul tonic că suntem emancipați din capcanele acelui trecut. În același timp, râsul parcă ne avertizează asu­pra propriilor noastre capcane, altundeva plasate, de alte dimensiuni, dar nu neapărat inevitabile.
     Horea Popescu, revenind la film după o foarte îndelungată absența, aduce cu el vasta sa experiență de teatru în construirea intrigii și a caracterelor care nici pe scena lui nu mai arata de mult „ca la teatru", în schimb au o dimensiune în plus, aceea a profunzimii vieții reale. Distribuția are strălucire și actorii, cu toții citabili, formează un tot familiar, uniți parcă de o unică grupa sanguina. Fiecare își va putea înscrie cu mândrie în fișa artistică filmul Cuibul de viespi.
     Salut noului revenit!
     Mircea Mureșan
 
     Pe tapetul selecției
     Mă bucura reîntoarcerea iui Horea Popescu în lumea celei de-a șaptea arte. Regizorul primei scene românești, prezent în re­pertoriul Teatrului Național cu cele mai pres­tigioase succese, reîmpacă, după mai bine de doua decenii, contractul de suflet cu o artă ce se părea, pentru cei mai mulți dintre noi, dată de regizor uitării. Cuibul de viespi, inspi­rat de Gaițele lui Al. Kirițescu, își dizolvă masca teatrală într-o altă plăsmuire artistică, filmul trăind în noua lui formulă, ca film în primul rând — și la această a doua viață, reu­șită — contribuția lui Horea Popescu, scena­rist și regizor, este fără îndoială foarte mare. Ideea din „Gaițele", deloc străină unui mod de a gândi pe meleagurile actualității ime­diate, a căpătat în Cuibul de viespi acuitate și rezonanțe ample, prin aducerea în prim plan a unor destine marginale în piesa, prin striga­rea la bară, dacă se poate spune așa, a unor întrebări cu rezonanțe învechite, aflate doar pe tapetul selecției dintre vechi și nou, noul neînvingând cât ai bate din palme și nici întot­deauna, așa cum am fi dispuși să credem. Felicitări, Horică!
     Petre Sălcudeanu
 
     Teatralismul ca motiv filmic
     Avem, din când în când, șansa de a vedea filme realizate după piese de teatru în care opera cinematografică își cucerește originali­tatea ei, dar opera teatrala își păstrează și e virtuțile ei. Ni se oferă astfel o dublă satisfac­ție estetică. Desigur, e greu de înfăptuit o atare simbioză. După premiera cu Galileu (la Los Angeles, în 1947) Charlie Chaplin l-a feli­citat pe Brecht și l-a întrebat dacă nu i-ar face plăcere să-și vadă piesa transpusă pe peliculă. Dramaturgul a răspuns evaziv, expli­când că nu prea vede posibilă dualitatea: apa­ratul de filmat ar nara ceva, iar actorul, obli­gat de formula teatrului epic, ar nara altceva. Colaborările sale cu Fritz Lang și W. Pabst îl decepționaseră, de-altfel, iar filmările lui W. Staudte, în 1955, cu Mutter Courage au fost întrerupte la cererea expresă a scriitorului. Totuși, sunt destule exemple care demonstrează că e posibilă o coexistență, în sensul că niciuna din cele două arte nu-și sacrifică autonomia. O noapte furtunoasă e un model românesc. (Dar alta capodopera cinemato­grafică românească după capodoperele co­mice ale geniului roman Caragiale, nici nu mai avem — caz unic.) Iar o înfăptuire mai recentă ar fi Cuibul de viespi. A avut și avantajul, rar, al unei personalități regizorale teatrale bântuite și de patima cinematografu­lui.
     A mai fost vorba, cândva, de ecranizarea comediei satirice Gaițele. Alexandru Kirițescu îmi povestea, pe atunci, că ar accepta oferta dacă ar putea scrie el însuși scenariul și dacă ar avea dreptul de control asupra filmărilor. Se temea că regizorul cinematografic va de­teriora compoziția piesei, organizând altfel, arbitrar, succesiunea scenelor, „dereglând orlogeria comică”. Horea Popescu a montat pe scenă lucrarea, iar în film a păstrat suita epi­soadelor, situațiile ilare, lexicul. Invenția lui cinematografica a mers în sensul dezvoltării caracteristicilor de mediu și ambianță — fu­nambulescă petrecere din cavou, de pilda — și al îmbogățirii caracterelor prin detalii: refu­zul șoltic al Wandei, pe peronul gării, la pro­punerea unui ageamiu care se oferea să-i cumpere o noapte; ultima întrevedere — la ferestrele a două trenuri de direcții contrare, — între foștii amanți; Aneta Duduleanu, soli­tară, în fața mesei goale, în clipa cea mai au­tentică din viața ei, — care e tragică.
     E adevărat ca filmul are și o anume tenta teatrală Nii e creat într-un montaj cu tăieturi scurte, în ritm, rapid, cu alternanțe iuți de pla­nuri și cu digresiuni de cadraj. Unii actori ac­centuează senzația teatralistă prin lentoare, grimase, poze țepene și confecție vădită a măștii și gestului. Dar cred că, în esență, re­gizorul a dorit să ne arate o lume ea însăși teatrală, care își situează existența ternă între arsă și tragedie, pe o scala amplă a mimării autenticului. Excelentele secvențe ale lui Gheorghe Dinică și ale lui Marin Moraru sunt ale unor clovni, cu amintiri glicerinate, dureri manufacturate, tristeți funebre convertite pe neașteptate în zeflemea chiar la adresa aces­tor stări. Un imbecil care recunoaște sincer și rezolut că e imbecil o face totdeauna cu anume efect teatral. O cretina care protes­tează că i se atribuie aceasta calitate o face îndeobște scandalizându-se de o maniera tea­trală. Parodierea ridiculizantă a manierelor elegante de către țoape cu ifos e un specta­col al maimuțărelilor bufone în spirit vodevi­lesc. Astfel ca filmul pune în valoare histrio­nismul cabotin al provincialilor într-o modalitate pe care ochiul cinematografic conser­vând-o, o și pamfletizează.
     Cred că un rezultat oarecum asemănător a obținut Lawrence Olivier în Cabotinul după piesa lui Osborne, unde se punea problema de a se înfățișa cu cele mai puternice mitjloace cinematografice un teatru minor și slu­jitor al său derizoriu. În Cuibul de viespi, aju­tat de actori extraordinari ai scenei române — ca Tamara Buciuceanu, — gasind tineri ad­mirabili — ca Vivian Altvizache, — susținut cu devotament și ingeniozitate de interpret de forță — ca Ovidiu Iuliu Moldovan, și găsind un paradoxal de fin ton populist pentru o buna parte a acțiunii, Horea Popescu a do­vedit că e regizor de film în toată puterea cu­vântului. Nu i-a izbutit pe deplin trio-ul gaițe­lor, n-a știut să tranșeze câteva scene de ex­terior, nu s-a putut hotărâ asupra finalului, — acum cu prea multe propuneri — și a plasat poate prea insistent pelicula în lumea ei, adică a lipit prea tare povestea de filele albu­mului. Dar filmul e închegat, articulat, îmbel­șugat în nuanțe tragicomice, fumuri și parfu­muri provinciale, are o dialectică interioara perpetuă a stărilor, astfel că putem zice ca Alexandru Dumas (Tatăl, ori Fiul — sau Mama — nu-mi mai amintesc exact) că e bine sa ne revedem mușchetarii cineaști și după 20 de ani: vor arăta tot tineri și bravi...
     Numai că al doilea interval biografic n-are cum să se mai lungească pe același răstimp. Nici n-ar fi drept — după ce vezi Cuibul de viespi...
     Valentin Silvestru