​„Cuibul de viespi” -  cronică de film

     În programul de sală al filmului Cuibul de viespi — alcătuit cu seriozitate și fără economie de inteligența publicistică — ni se oferă și un interviu cu Horea Popescu, scenaristul și regizorul filmului. Idee fericită, întrucât mărturisirile autorului reprezintă tot atâtea șanse de mai bună înțelegere a operei propuse, dar și a intențiilor ce au hrănit-o. Interviul conține și multe date, într-adevăr, indiscutabile. Așa este: Horea Popescu revine pe platouri, după o absență îndelungată, din fericire doar cinematografică, pentru că, între timp, și-a exercitat profesia de regizor de teatru în țară și peste hotare. La fel de adevărat este și că Horea Popescu și-a dovedit calitățile de „tip cinematografic” în cele două filme plus un scheci Omul de lângă tine, Dragoste lungă de-o seară și „partea lui de vina” din De trei ori București. Acestea au fost filme, nu încercări ale unui regizor de teatru pe terenul cinematografului, filme curate, sensibile, calde, atent lucrate, filme ce depuneau mărturie despre dragostea de cinema, dar și despre priceperea în cinema a unui regizor de teatru. Mai mult, ele aveau și avantajul de a fi „copiii” unui regizor care, tocmai pentru ca este „de teatru”, știe să-și pregătească actorii pentru întâlnirea cu aparatul de filmat, are înțelegere, chiar dragoste aș spune, pentru ființa actorului. Revenirea cinematografică a lui Horea Popescu, tocmai cu piesa „Gaițele” (titlul original „Cuibul de viespi”) ni se explică tot în interviul publicat în programul de sală: „După puținele „contacte” cu filmul, opera dramatica „Gaițele” era o promisiune pentru un scenariu de altă natură decât cele anterioare textul însuși oferind posibilitatea unui material dramaturgic mai izbutit”.
     Mi se pare fără folos să desfășuram aici, în spațiul destinat unei cronici cinematografice, toate „aventurile” „Gaițelor” de la data premierei până azi, chiar dacă amintirea unor Sonia Cluceru, Silvia Dumitrescu-Timică, Cella Dima, Maria Wauvrina etc. stăruie în memoria unor teatrofili. Cinefilii au dreptul la punctul lor de vedere asupra „Gaițelor cinematografice”. Ce propun ele? Răspunsul se afla tot în programul de sală în care regizorul spune așa: „Polemizez tocmai cu această ușurință de a uita, cu superficialitatea noastră cu care trecem, de multe ori, de la o stare la alta, repede, cu lipsa de respect pentru momentele mari ale existenței umane.” Această mărturisire merită toată atenția privitorilor, pentru că, într-adevăr, din interiorul ideii de mai sus și-a construit autorul filmul. Rămâne de discutat numai în ce măsura Cuibul de viespi se constituie în acel dorit, „elixir împotriva uitării”, în reacție la superficialitate, la indiferența cu care trecem pe lângă „marile momente ale existenței umane”. Filmul însă nu cred că poate fi judecat, fără un efort minim de a fixa, fie și cu aproximație, datele problemei, fără a strecura, adică, o privire asupra piesei și autorului ei. La data apariției în fața publicului, „Gaițele” nu s-a bucurat de o primire prea călduroasă. Recunoașterea a venit încet și în timp, încet, dar sigur, dovadă longevitatea ei scenică și chiar gestul ecranizării ei, azi. Al. Kirițescu a fost un dramaturg serios, dar și lucid și pe deplin conștient de calitățile și defectele sale. Ochiul sufletului sau privea cu admirație neascunsă, mărturisită chiar, spre Caragiale, privea fără invidie, ci doar râvnitor, sincer, curat râvnitor la puterea de esențializare a înaintașului. În mod sigur, Al. Kirițescu nu și-a scris operele conspectând de zor Caragiale, el a fost doar cu tot sufletul alături de el. „Defectul” — ghilimelele nu sunt gratuite — stă, cred, în încercarea de transplant de problematica dintr-un mediu în altul. Caragiale a șfichiuit, până la sânge, mitocănimea și miticismul unui anume mediu, cel mai adesea de mahala sau de ma­hala politică, Kirițescu s-a aplecat cu aceeași furie, și încercând același bici pe spinarea unui mediu numit burghezime-moșierească Alde Dudulenii — stăpâni pe „jde” moșii — în cazul „Gaițelor”. Dar o moșierime parvenită, ce sugerează sorgintea de foștii vechili și arendași. O lume de „țațe” și „neni” care simt, trăiesc, reacționează, dar mai ales se exprimă ca atare. Această viziune a piesei se reflecta, ca într-o oglinda, în film. Dar, ace­eași oglindă reflectă și intenția regizorului de a-și articula discret discursul asupra tragicu­lui privit ca dimensiune a comicului. Apriga Anetă Duduleanu, explozivă în interpretarea Tamarei Buciuceanu-Botez, își plasează per­sonajul pe un montagne russe de stări, de la obtuzitatea desăvârșită la sclipirea de înțelegere, de la șolticării la durere, de la ne-sim­țire la sensibilități înduioșător-omenești, deci reale. Alături, Coca Andronescu-Zoia, precisă în forma propusă de autor, forma candid-țățesc-vitală, forma de: „Nu mă las, tațo, cât mișc din deget uite-atât, nu mă las!”, dar săltând, cu plăcere, nota comică. Alături, Raluca Zamfirescu-Lena mai aproape — structural, probabil, de o viziune scenică asupra personajului ei așezat pe un comic amărui. Nora comica se ascute-brici prin cuplul Georges-Tanache. Gheorghe Dinică și Marin Moraru din ale căror întâlniri sar scântei — scânteile gestului actoricesc. De cealaltă parte a  baricadei, ei tinerii. Ea, Margareta-Maria Ploae, de o frumusețe ce-ți taie respirația, cu tonurile și semitonurile expresivității bine acordate; el, Mircea Aldea-Ovidiu Iuliu Mol­dovan, soț trist-duios, și amant tenebros-vije­lios; ea, Wanda, Vivian Alivizache, frumoasă păcătoasă, cu ochi verzi, tulburi și mers de leoaică ce-și caută pradal ea, verișoara bine­-voitoare, Aimee Iacobescu, impecabilă în ținuta și rolul de, ca să zic așa, mediatoare a dragostei; ea, Tora Vasilescu, o Colette da la natură dulce și, prin forța împrejurărilor, parșivă. Între două ape, ea, Ileana Stana Ionescu, „fraila” cea apucată când pe nemțește, când pe românește, când pe ceva ce nu se știe bine ce este, dar transmite exact stare de femeie fără vârstă și fără viață personală, drept care avidă de toate trăirile celor din jur, Machiavelli în fuste și „oncle Michel” Ge­orge Constantin, firește, pentru că cine altul era în stare să facă dintr-o apariție de trei secunde, un personaj de o mie de puncte, cu acel: „Blestemată familie! Nu ne putem întâlni o dată fără să ne certăm!” acordat la un pumn bine plasat în masă.
     La o mică pripeală, s-ar putea trage con­cluzia că avem de-a face cu acea specie de film etichetată „de actori”. Concluzia nu ar fi cu desăvârșire falsă, ea ar fi doar incompletă. Fără această distribuție, filmul — ca și nos­talgia — n-ar mai fi ce-a fost. Peste toate însă se simte, apăsat, viziunea regizorală. Aici cred, că este bine să ne întoarcem la mărturisirea din programul de sala în care regizorul mai spune: „Piesa nu e un vodevil, ci e construită pe un contrast adânc, nimic nu e luat ușor, predomină amarul. De aceea filmul e deliberat lucrat în cheie tragi-comică. Nu știa dacă am izbutit în măsura dorită; am vrut o comedie în care filonul amar să se dezvolte din însuși materialul dramaturgic și filmul să fie astfel și un moment de reflexia.” „Cu fil­mul însă se întâmplă un lucru ciudat. Ca și cum intențiile regizorale nu I-au interesat nici cât negru sub unghie, el se încăpățânează să rămână voluptos-comic. Cu încăpățânare și cu forță, ceea ce rămâne, răzbește și, vorba Ane­tei Duduleanu, „izbește” în Cuibul de viespi, este comicul. Comicul din piesă, ajutat masiv de comicul supradozat prin pana ascuțită, bine ascuțită a scenaristului-regizor. Sub avalanșa de găselnițe hazoase și haioase, când nu sunt magnifice (vezi felul în care dirijează Dinică, la parastas, mica fanfară), tragi­cul se face mic-mititel și se duce să se așeze, ei da, cu forță și cu mare forță de expresie, pe figura acelui personaj fără nume, inexis­tent în piesă, deci născocit de autor și inter­pretat de . Cu el, cu figura lui în gros-plan ascultând în cârciumioara „La leacu durerii” vizavi de cimitirul „Izvorul tămă­duirii”, unde se afla cavoul Dudulenilor, o muzică de îngropăciune, cu aceea figura mai întâi mută, dacă ne facem că nu auzim scrâș­netul de masele ce acompaniază muzica, apoi vag vorbitoare, apoi în fine, în timp ce Dudulenii au încins o horă în cavou în răcne­tul de fiară înjunghiată al lui Dinică „Tatuțuleee! — limpede vorbitoare, iar ceea ce spune este exact ceea ce a vrut să spună regizorul. Este exact ruptura!”, paradoxia existenței „Cum e lumea asta... Aștia, aici, îmi cântă de îngropăciune, iar aia, acolo cântă de bucurie”... Replica după care un stop cadru fixează figura în prim plan a Albu­lescului, cu un ochi mai închis spre viață — cu altul larg deschis — spre moarte — cu sprâncenele zburlite între una și alta. Un per­sonaj care cine-o fi? Autorul piesei? Autorul filmului? Dumneavoastră? Nu contează? Este.
     Orice ochi, cât de cât atent, va prinde efortul regizoral-scenografic-operatoricesc (de­coruri: arh. Traian Nițescu, operator Vivi Drăgan Vasile) de a reconstitui, din te miri ce și mai nimic, o epocă. Dintr-o firmă, plus altă firmă, un colț, totdeauna un colț de strada că dacă e să arătăm strada cu totul... De la încercarea pictoriței de costume Andreea Hasnaș, (spun încercarea, pentru ca reușita nu este vizibilă tot timpul) de a îmbrăca de la „gaițe” până la Wanda tot ce poate mișca într-un asemenea film (în paranteza fie spus ce frumos își mișcă Simona Bondoc personajul patroanei Casei de mode) și încercarea operatorului Vivi Dragan Vasile de a lumina diferit, de a filma diferit, cu sau fără filtre, cu sau fără halouri chipul Margaretei sau al Wandei sau al Colletei în contrast cu chipu­rile Dudulencelor și până la încercarea lui Horea Murgu de a da sunetului viață din viață și nu de postsincron la Buftea, totul este efort.
     Acest efort al autorilor de a crea atmosferă, o anume atmosferă în jurul „gaițelor”, efortul de a le „învia” cinematografic, merită firește considerația privitorului. Indiferent de priza sau lipsa de priză pe care spectatorul o face cu subiectul propus, cu piesa, cu personajele ei. Cuibul de viespi și-a câștigat locul lui sigur și personal în peisajul actual al filmului românesc. Este o ecranizare după care, în mod si­gur, cinematografia noastră nu va mai scapă din ochi de regizor de teatru și film numit Horea Popescu.