Se estimează că numărul celor ce s-au adunat pe autostrăzile și plajele din preajma bazei de lansare a lui Apollo 11 a depășit un milion. Lansarea a fost transmisă în direct în 33 de țări, cu un număr aproximativ de 25 de milioane de telespectatori numai în Statele Unite. Pe lângă aceștia, alte milioane de oameni din lumea întreagă au ascultat transmisiunile radio.
La sute de mii de kilometri de lună și la nici 10.000 de kilometri de Statele Unite — care tocmai câștigaseră cursa către spațiu — într-un sat din Teleorman, un grup de copii se joacă de-a exploratorii galactici. O sită de strecurat pastele devine o cască de protecție. Un cerc tăiat într-o remorcă e hubloul unei nave. Puștii sunt înarmați cu dispozitive de ultimă generație — tuburi PVC care proiectează cornete. Au alimentare acolo? Se întreabă unul dintre băieți, un pici cu ochelari căruia îi ghiorăie mațele. Odată „aterizați” în deșertul roșu al unui maidan din spatele blocurilor, băieții debarchează și se strâng în jurul unui artefact ciudat, provenit din cu totul și cu totul altă lume. O revistă Playboy, prăfuită, cu siguranță material de propagandă imperialistă. „Țara arde și voi faceți prăjituri.” Răsună mai apoi în holul unui bloc de apartamente. Lumea se pregătește în toi. Camera de filmat coboară într-un bine coregrafiat cadru secvență, alături de același puști de mai devreme. Băiatul își face loc prin toată hărmălaia. E vorba de patru etaje tapițate cu forfotă și încurcături.
Într-un al treiea segment, locatarii se adună în fața televizorului să urmărească lansarea lui Apollo 11 și dau indicații tânărului care se ocupă cu manevrarea antenei de semnal. Oamenii, definiți ca un cor ba de urale, ba de plânsete, nu au parte nici de trei secunde consecutive de transmisie. În paralel puștii își stabilesc un nou plan.
Avem de-a face cu o strategie ficțională de abordare a trecutului destul de comună. Eveniment mare, oameni mici. Lumea occidentală versus Est. Însă
1969 de Alexandru Ispas evită cu sensibilitate capcanele pe care chiar subiectul i le întinde. Atenția lui Ispas cade în primul rând pe demonstrația de virtuozitate tehnică regizorală și operatoricească, iar în al doilea rând, la nivel de subiect, asupra culorii comunității și a fanteziei copiilor. Puși în paralel, atât copiii, cât și comunitatea de care aparțin, se prezintă ca un tot unitar. Un organism social pe cale de dispariție. Unul care nu se poate opune din a fi hipnotizat de acest eveniment major care are loc undeva departe și totuși, parcă, atât de aproape.
Cu a sa preocupare pentru sensibilitatea unui tânăr aflat între forțele unei lumi cel puțin superficial grobiene,
1969 aduce aminte prin istețimea sa de filmele lui Nae Caranfil (al cărui debut în lungmetraj,
È pericoloso sporgersi se poate vedea în perioada aceasta, la mai bine de 30 de ani de la lansare, pe marile ecrane, într-o variantă recondiționată).
Detalii:
cinepub.ro
