Vorbirea noastră cea din toate filmele
Recunosc că a stabili sarcini prioritare ale dialogului de film, în funcție de genurile cinematografice abordate, poate să pară o încercare nesăbuită. Familiile de filme au, fiecare, legile, dificultățile și pretențiile lor, adevăr ce nu se află prea departe de zicala «fiecare pasăre pe limba ei piere». Respingerea gestului de a contura ierarhic filme nu poate atrage însă, după sine, anularea oricărei încercări de a admite că totuși există cazuri în care cuvântul este pus la probe mai dure decât în altele. Mi se pare, bunăoară, că într-o creație structurată după legile peliculelor polițiste, ai căror eroi nu au prea mult timp să se recomande, într-un astfel de film, în sarcina dialogului cad sarcini grele. O replică trebuie să lucreze cât șapte. Aici, vorba multă poate să însemne nu numai sărăcia omului, ci și viața lui. lar cuvântul nerostit la timp tot viață înseamnă, după cum cel semănat la întâmplare poate arunca în aer misterul filmului. În filmele lui
Sergiu Nicolaescu și
Titus Popovici Cu mâinile curate,
Ultimul cartuș, eroii execută un adevărat slalom printre replici și sugestii cinematografice, cuvântul având darul, de cele mai multe ori, de a ține cumpănă tensiunii conținute de acțiune. Comisarul Roman pune capăt unei discuții, ce se dovedește inutilă, cu o propozițiune scurtă, rostogolită morocănos de
Ilarion Ciobanu: «să ne lase domnule în pace». Băieții antrenați într-o încăierare ce se anunță a lua proporții nedorite sunt potoliți pe un ton de complicitate hâtră: «Cred că ajunge pentru astăzi». Pentru a ieși el însuși din încurcaturi, din situațiile amenințătoare, același comisar Roman folosește tactica dialogului anihilant tocmai prin discordanța dintre intensitatea psihologică a scenei și tonul de muștruluială amicală. Adversarii pot fi intimidați și cu cuvinte mângâietoare, dacă este cazul. Cei doi bandiți din clanul lui
Jean Constantin sunt descumpăniți la auzul acestui neașteptat — pentru ei — «Ce-i băieți, ce-i cu cuțitele astea? Lăsați-vă de prostii». Omul care a învățat meseria de comisar din mers cunoaște prețul timpului. Replicile sale nu sunt nici explicative, nici interogative, ci strict funcționale. Unda de umor care le însoțește, uneori, are și un rost dramaturgic precis. Despre oamenii lui Semaca, trimiși în mănăstire drept iscoade și încăpuți pe mâinile lui Roman care îi trântește, la propriu, cu capul de pereți, ni se comunică, lapidar, «că sunt spovediți». Ironia, gluma, vorba de duh nu sunt folosite în sine, ci, de cele mai multe ori, ele anunță o nouă situație.
Ernest Maftei nu-i spune într-o doară lui Ilarion Ciobanu, «din încurcătura asta te poate scăpa numai bunul și dreptul dumnezeu»; imediat, se face trecerea la episodul «mănăstirii». Unelte cu puteri sporite se dovedesc cuvintele filmelor care ne țin cu sufletul la gură; cu condiția de a fi puse la treabă la timpul potrivit.
