George Cornea: Lumea de acum 30 de ani
— Semnând regia și imaginea filmului „Cine râde la urmă”, al cărui scenariu l-ați scris tot dumneavoastră, împreună cu Draga Olteanu-Matei, realizați o performanță în cinematografia românească: operatorul devine autorul total al filmului său.
— N-am urmărit o performanță. Convingerea mea este că cineastul este, poate, cel mai complet artist al lumii moderne, lume pentru care mijloacele de expresie vizuale sunt cele mai la îndemână în procesul cunoașterii și comunicării. Un bun regizor de film își educă ochiul să decupeze, prin intermediul camerei, tablouri din realitate, întâmplări, oameni cu trăirile lor, pe care să le poată ordona, recompunând o lume artistică. Tot astfel un operator de imagine obișnuit să «vadă» prin aparat, trebuie să-și dubleze privirea cu un ochi interior, al creatorului povestirii cinematografice devenind deci un dramaturg, un regizor, în forul său interior.
— …și pe pânză. Cred că vă bucură să constatați că mai sunt colegi de-ai dv. care încearcă această translație. Mă gândesc la Dinu Tănase și la alții care exprimă intenții întemeiate în acest sens.
— Poate că nu sunt singurul, dar asta nu este esențial. Încerc acest lucru fiind guvernat de-a lungul carierei mele de operator a 23 de filme, realizate alături de cei mai buni regizori români și a doi regizori străini, de dorința ca într-o zi tot ceea ce vede ochiul meu — și în prelungirea lui, camera — să devină o lume creată de mine sau la a cărei geneză să fi luat parte, cum este cazul de față.
— Presupun că aceasta trecere ridică probleme noi...
— Desigur, apar complexele probleme legate de arta extrem de dificilă și greu accesibilă a regiei de film, artă de sinteză care presupune cunoștințe multiple, în domenii diferite și, bineînțeles, har, toate astea fără să mai enumerăm și elementele de limbaj, meseria a cărei deprindere necesită mulți, foarte mulți ani de studiu și practică.
— S-ar părea că urmăriți, în acest film de epocă, un alt tip de narațiune, bazat pe juxtapunerea unor tablouri din care iese în evidență comportamentul de mare vivacitate al personajelor provenite dintr-o epocă, ea însăși foarte dinamică, colorată și contradictorie.
— Din câte înțeleg, sperați sa vizionați un film care să revoluționeze mijloacele de expresie cinematografică. Ambițiile mele nu se ridică mai sus de reprezentarea viguroasă, autentică, a realității sociale din România anilor 1945-1948, materializând, prin câteva destine și caractere puternic reliefate, ideea că, indiferent de formele pe care le îmbracă, goana după bani, după înavuțire cu orice preț, dezumanizează; că nimeni nu poate trăi în afara timpului său și nici acționa împotriva sensului istoriei, iar cei care nu înțeleg acest lucru se condamnă singuri. M-am simțit atras de tenta care s-a concretizat în decupajul meu, tocmai pentru ca prin intermediul materiei dramatice care rezultă din scenariul cinematografic pe care l-am scris împreună cu Draga Olteanu-Matei (actrița binecunoscută de teatru și film care își dovedește talentul și în scris) să pot prezenta o latură, un aspect, o viziune asupra unei epoci din istoria noastră modernă.
Draga Olteanu-Matei: Vreau să nu fiți de partea mea
— lată-vă, deci, și scenaristă. Dar am impresia că sunteți în primul rând scenarista propriului dumneavoastră rol, ceea ce nu-i chiar un lucru nou.
— Ba e, am acasă un dulăpaș plin cu variante ale acestui scenariu, la care am început să lucrez acum șapte ani, pornind de la nuvela lui Petru Vintilă, «Hiena».
— Ce v-a captivat atât de statornic?
— Această idee a fugii permanente de sine însuși. A omului care, din invidie și rivalitate, nu e mulțumit de starea lui sociaiă și poate nici de starea lui lăuntrică, se vrea altfel, cu orice preț. E omul care vrea «să se schimbe», dar numai la exterior, și rezultatul este urât, meschin. Sunt oameni capabili să se bată, să se sape, să se ucidă între ei, doar-doar o fi unul mai bogat și mai tare decât celălalt.
— Am impresia că va fi un film plin de evenimente, de răsturnări și de violențe.
— Eu n-aș vrea să fie prea vioient. Am vrut și vreau să râd, să râdem și să surâdem, deși filmul are părți dramatice. Am crezut de altfel totdeauna că și omul de care râzi și chiar destinul unui «negativ» poate fi emoționant. Lucrul e valabil și pentru Păuna, femeia pe care o interpretez în acest film, care-și iubește aprig copiii, pe băiatul care o părăsește, angajându-se undeva muncitor, și pe fata care rămâne lângă ea și-i împărtășește soarta. Prezentând-o pe această femeie, care ajunge dintr-o biată văduvă, patroană de fabrică, arătându-i cu înțelegere și poate cu haz toate fațetele, vreau însă ca spectatorii să nu fie de partea mea niciodată.
Emanoil Petruț: Noi râdem la urmă
— Privindu-vă, am impresia că ne întoarcem cu 20 de ani în urmă, înainte de rolul pe care I-ați interpretat în Tudor.
— Într-adevăr, masca pe care mi-au făcut-o este destul de reușită.
— Mai ales că nu se observă deloc.
— Am din nou 20 de ani.
— Dar sunteți negativ. O persecutați și pe mamă și pe fiică.
— Am devenit negativ! La început, Tie este un simplu ucenic, crescut de un unchi, patron de tăbăcărie. Cu timpul, el prinde însă gustul averii și vrea să parvină exact cum a parvenit unchiu-său, pe care îl imită în toate, și în relațiile cu femeile, chiar cu aceeași femeie. Într-un fel, în filmografia mea, acest Tie este un unicat, este negativ, dar plin de pasiuni omenești și cu farmec, un individ care știe să se târască precum o râmă, dar în același timp știe să se așeze și în vârful piramidei, sacrificând totul în jurul său. Literar vorbind, personajul e foarte frumos.