La început de veac: o țară de piatră, o lume a suferinței
Sensibilă, delicată, chemând mai curând gândul decât imaginea, înzestrată însă cu o mare forță de sugestie, proza Iui lon Agârbiceanu nu pare deloc la prima vedere în stare să suporte transpunerea cinematografică. O singură calitate — dar aceea esențială — o apropie de cinematograf: forța de sugestie. Cred că exact această calitate i-a tentat pe
Dan Pița și
Mircea Veroiu, cred că ea i-a determinat, de fapt, să-și aleagă pentru filmul de debut Agârbiceanu, și din Agârbiceanu, „Fefeleaga” și „La o nuntă”, două dintre cele mai sugestive povestiri, dar și dintre cele mai greu de transpus în limbajul obișnuit al filmului.
Rezultatul acestei alegeri este
Nunta de piatră, un film în două capitole. „Fefeleaga”, semnat de Mircea Veroiu și „La o nuntă”, semnat de Dan Pița. Spun: „un film în două capitole” și nu două filme, pentru că strădania celor doi regizori a fost, cred, clar, aceea de a lega cele două povestiri, de a aduna și nu de a despărți lumea lui Agârbiceanu.Strădanie perfect dreaptă, menită să demonstreze finalmente că și așa, filtrată prin două sensibilități artistice diferite, o literatură vie și de bună calitate își păstrează sensurile și substanța dintru început. Strădanie nu numai dreaptă, dar și reușită, după mine, strălucit. Pentru că iată: Mircea Veroiu tratează primul capitol al
Nunții de piatră, „Fefeleaga”, într-o manieră sobră, vecină cu austeritatea. Sobrietate în relatarea vieții acelei femei singure — relatare redusă la esența: drumul spre carieră, încărcatul pietrei, drumul spre casă, drumul după bani, drumul la steamp, din nou drumul spre casă, moartea fetei, ultimul drum; sobrietate în imagine — alb strălucitor și negru intens pentru casa aceea a Fefeleagăi, răspântie de viață și moarte, cenușiu pentru carieră și steamp, locul de trudă nu numai al Fefeleagăi, ci și al tuturor, în Valea-Băilor; sobrietate mai ales a încadraturii, de o mare forță de esențializare, tocmai pentru că respinge orice detaliu nesemnificativ, orice linie de prisos, orice artificiu; sobrietate în jocul
Leopoldinei Bălănuță, concentrată pe esența personajului, de tragică și chinuită existență; sobrietate, în fine, în cântecele care spun povestea Fefeleagăi, cu simplitatea și forța emoțională a vechilor cântece populare. Nici o stridență, nici un element străin de suflul reținut al povestirii, care decurge lent și obsedant, exact ca viața acelei femei. Veroiu își construiește capitolul din mișcări puține, repetate, care corespund exact automatismelor, fixului din viața Fefeleagăi. O senzație de încremenire, de înghețare a gesturilor, a lucrurilor, a peisajului chiar împlinește frumos, în imagine, sensul acela de existențe sfârșite. Nota întregului capitol este tragică. Un tragic calm, și el de esență populară, exact acela sugerat de textul lui Agârbiceanu.
Dan Pița atinge această notă tragică — notă care răsună atât de des în scrierile lui Agârbiceanu — abia în finalul capitolului său. „La o nuntă” se petrece în aceeași lume, dar în alt mediu: mediul celor cât de cât înavuțiți, dar mai ales setoși de avuție. Nota inițială aici e grotescul. Un grotesc posac, cel al ginerelui cu bani, un grotesc îngrijorat, cel al tatălui care-și vinde fata, un grotesc nepăsător, inconștient, cel al nuntașilor. Dacă Veroiu și-a construit, așa cum se și cădea, capitolul său pe acea senzație de încremenire. Pita și-I construiește pe al său pe o dublă mișcare: agitația voioasă a petrecerii la suprafața acțiunii, tensiunea care pregătește fuga miresei, în interiorul ei. Tensiunea aceea se descarcă în dansul dezertorului, cele două mișcări se frâng dintr-o dată, petrecerea se sparge, acțiunea încremenește în imaginea tatălui, singur în curtea pustie, în imaginea dezertorului mort, împodobit cu vălul miresei. Trimiterea este directă, la sfârșitul primului capitol, la imaginea Păuniței în rochie de mireasă. „Fefeleaga” și „La o nuntă” devin, definitiv,
Nunta de piatră.
Legătura dintre ele, însă, există de la bun început, prin cele două personaje-cheie: ceterașuI și dezertorul. Ei sunt puși să ajungă la nuntă trecând pe lângă casa Fefeleagăi; dezertorul se va așeza chiar pe leagănul Păuniței — gest care-și dezvăluie sensul abia în final — calul alb este și el acolo; din nou dezertorul își va găsi hainele de muzicant la crâșma de la care Fefeleaga cumpăra lumânări; ceterașul va cânta unul din acele cântece despre Fefeleaga; la nuntă apare și o pereche pe care o știm din primul capitol; peste capul miresei din „La o nuntă” plutește imaginea celeilalte mirese, a Păuniței; la începutul începutului ospățul seamănă mai curând a praznic, pentru ca finalmente să devină, cu adevărat, un praznic pentru dezertor. Lumea lui Agârbiceanu e completă, cu toate legăturile invizibile, dar existente, dintre acei oameni care au trăit într-un fel sau în altul, în avuție sau în mizerie, în același timp și în același loc: la început de veac, într-un pământ al pietrei și al aurului. Încercarea celor doi regizori de a ne-o dezvălui, grație cinematografului în toată complexitatea ei, este pe deplin reușită. Actorii (și nu mă gândesc numai la creația cu totul de zile mari a Leopoldinei Bălănuță, ci și la excelentele partituri realizate de Ursula Nussbächer — mireasa — și George Calboreanu jr. — mirele —; de
Mircea Diaconu —dezertorul — și
Radu Boruzescu — ceterașul; mă gândesc că ar trebui, de fapt, să citez toată distribuția, și atunci spun simplu: actorii, actorii, deci, care dau viață cu pasiune și forță de convingere personajelor acelei lumi, și echipa de colaboratori (
losif Demian pentru imagine, Radu Boruzescu și Helmut Stürmer pentru decoruri, Marilena Șerbănescu pentru costume,
Dorin Liviu Zaharia și Dan Andrei pentru muzică) sunt, fără îndoială, părtași drepți la această reușită.
Nunta de piatră este filmul unor oameni sensibili și deosebit de înzestrați, și el este marcat evident și fericit de calitățile lor: prospețimea căutărilor, rigoarea rezolvărilor, pasiunea de a se exprima strict în limbajul filmului, ambiția de a face acest lucru pornind tocmai de la literatură, grija de a nu se îndepărta de ea ci, dimpotrivă, de a-i îmbogăți sensurile prin nuanțare, seriozitate, mai ales seriozitate, care mărturisește, de fapt, respect și dragoste pentru cinematograf. Pentru un cinematograf de substanță și de esență. Pentru un cinematograf de ținută.