După
Cristi Puiu cu
Marfa și banii și
Crisitan Mungiu cu
Occident, iată că apare un alt regizor a cărui devenire trebuie urmărită, încurajată și finanțată. Numele lui e
Radu Muntean și filmul lui de debut se intitulează
Furia. Numitorul comun al celor trei este faptul că vor să schimbe chipul cinematografului românesc inspirându-se din realitatea înconjurătoare și să o redea direct, fără menajamente, fără artificii metaforice sau alegorice. Totuși, spre deosebire de filmele precedente menționate,
Furia are un punct vulnerabil (același handicap care a apăsat și mai apasă cinematograful românesc): scenariul. Povestea e inconsistentă și privilegiază situațiile cu impact asupra publicului, neglijând logica acțiunii și psihologia personajelor.
Doi tineri, prieteni și "asociați", care trăiesc din expediente și "lucrează" pentru un mafiot de cartier, trebuie să-i restituie acestuia o importantă sumă de bani în următoarele 24 de ore. Sub presiunea gorilelor mafiotului, ei încearcă să-i propună acestuia un troc: o fătă tânără și frumoasă în loc de bani. Planul nu funcționează, dar în schimb se acumulează cadavrele.
Meritul lui Radu Muntean este că a aruncat o privire asupra filmelor americane de gen și a învățat cum să îmbrace sărăcia dramaturgică într-o haină cinematografică croită cu iscusință. Scene tensionate, un montaj alert, un joc actoricesc firesc și credibil, o imagine și un sunet perfecte. Iar meritul său este că, aplicând rețeta (urmăriri+încăierări+morți+amor) la un subiect plasat în lumea mafioților și borfașilor, reușește să se oprească la limita prostului gust și a mizerabilismului în care cad mulți realizatori.
La o analiză mai atentă apar, însă, o serie de întrebări. Oare realizatorii (scenarist și regizor) au intenționat să facă din lumea romilor – cu palatele lor cu turnulețe luminate feeric, cu petrecerile lor în ritm de muzică orientală, cu spiritul lor de clan – o alternativă mai viabilă la lumea borfașilor care mișună prin străzile prost luminate și în cimitirele de mașini, o lume în care dragostea și prietenia nu există? Oare între aparența foarte agreabilă și relativ civilizată a eroului principal și interiorul lui abject nu există o nepotrivire nejustificată? Oare metafora finală a mocirlei nu aparține altui gen de film?
Dacă lăsăm de o parte aceste întrebări,
Furia funcționează ca un divertisment lucrat cu profesionalism și, totodată, ca o dovadă că noul val al tinerilor cineaști continuă.
