Mai întâi un generic deconcertant. O înşiruire de nume, cu litere mărunte, egale, fără minima distincţie a funcţiilor, într-o ordine care nu este nici măcar alfabetică. Criticul nu are cum să încerce disocieri în contribuţiile profesionale (situaţie incomodă pentru mania noastră de a discuta filmul pe compartimente), după cum rămâne istoricului şi recenzenţilor unor lucrări viitoare să clasifice vocaţiile individuale care îşi au aici punctul de start, să înnoade şi să diferenţieze filiaţiile (care, sunt convins, vor face din acest titlu un punct frecvent de referinţă).
Deconcertante imagini! Par, la început, documentarul cel mai pur, prin modalitatea directă de filmare, sortit să ne stârnească, estetic vorbind, emoţia cea mai impură, din şocul faptului brut: oraşe şi câmpii inundate, o cotă a apei marcată pe zidurile caselor şi data fatidică — 14 mai 1970. Si totuşi, pe nesimţite, toate elementele acestor imagini — oamenii, casele, apa, animalele, firele de porumb, lacrimile, cuvintele — par să se fi rupt, sub imperiul catastrofei, din legăturile lor fireşti, din gravitaţiile lor virtuale, pentru a ne face martorii unui ritual care ascultă de o muzică inaudibilă a destinului, despărţindu-se, regăsindu-se, fără să se recunoască: oamenii care ne privesc neutru, odată cu ferestrele şi porţile caselor lor spulberate, trecătorii impasibil curioşi şi apa pe care abia o simţim undeva, urcând din nou în albia râului; fetiţa care nu mai poate privi peisajul şi o bătrână coborâtă din Rembrandt, care pare să-i preia privirea pentr u a ne-o adresa, de sub umbrela ei neagră; cuvinte albe, de ciné-vérité banal („Îşi face casă acum, cu şase camere, are copii...”), urmate de dezvăluirea tot atât de albă a tragediei („Am avut şi eu unul”); şi cuvintele sunt tăiate, trecând surd în mişcarea mecanică, rapidă, a aparatului, ameţindu-ne cu fuga de linii cosmică, de la nivelul solului pe care cresc firele verzi de porumb, intacte, ca o vegetaţie incredibilă, pe o planetă uitată: şi alte cuvinte, dintr-o baladă-terifiantă a speranţei („Şi a venit o barcă mare...”), trecând în imaginea numai bănuită a unui tren care aleargă nebun undeva şi-şi împrăştie şuierul în spaţiul pustiu; şi alte cuvinte, dintr-o baladă lacustră, în faţa unei ogIinzi infinite de ape, sclipind în lumina suavă a serii („Păşteam oile pe vale...”); şi caii albi şi negri, păscând resemnaţi pe noul mal al apei, şi bătrânul care vorbeşte despre o carte veche, în care era scris tot ce va să fie şi a fost, despre electrificare, despre fabrici şi sere, unind simţul tradiţional al elegiei cu credinţa, naivă doar la suprafaţă, că de fapt nimic nu s-a întâmplat care să-i depăşească puterea de înţelegere şi de rezistenţă.
Un cult fecund al formei, la rândul lui deconcertant, pentru că, în contextul unei anumite inerţii şi în ignorarea oricăror simplisme, filmul mărturiseşte voluptatea autoriIor, cenzurată de un autentic rafinament, în a smulge imaginii, mişcării, sunetului, culorii şi montajului ceea ce ele pot da. Filmul organizează datele şi faptica după disciplina gândirii, sensibile la sugestiile ascunse ale realului, fără a recunoaşte niciun conţinut aprioric, independent de formă şi fără a recurge la formele prefabricate, de efect consacrat. Câtă formă sensibilă, articulată — atâta artă, atâta prezenţă reală în societate. Restul este impostură. lată crezul pe care-l bănuim în acest mediu-metraj realizat, evident, din proprie iniţiativă de către echipa de absolvenţi ai I.A.T.C. Ei ne reamintesc că cinematograful este. adevărul de 24 ori pe secundă, dacă amendăm formula lui Godard în sensul că artistul, cu aderenţele lui intime la destinul unei umanităţi, cu opţiunile lui, cu puterea lui de a recrea realul, este parte integrantă din adevăr.
Totuşi, un cineast care nu văzuse filmul spunea că e vorba de „altceva”, de documentar, deci nu tocmai de cinema. Ne-am îndepărtat prea mult de sursele şi vocaţia reală a acestei arte! De aceea întoarcerea la ele ne uimeşte. Filmul uimeşte prin certitudinea talentului, prin evidenţa adevărului, prin claritatea concepţiei, prin promptitudinea gestului civic însoţit de discreţie şi acoperit în întregime de interesul estetic. El uimeşte, în context, prin normal.
Ţin să adaug că de 15 ani, de când
lulian Mihu şi
Manole Marcus au realizat scurt-metrajul
La mere, aşteptam un alt film care să recomande cu asemenea elocvenţă talentul şi vocaţia unei noi serii de absolvenţi ai Institutului. Acest film a apărut. El cere exegeze ample, dincolo de nişte însemnări de premieră. Cred că ele vor veni, cum sper că vor veni, în alt ritm decât până acum, şi noile filme ale absolvenţilor. Pentru că este mai ales deconcertant destinul acestei cinematografii, care face sporadic demonstraţia strălucită a unor virtuţi excepţionale, dar întârzie să se constituie ca şcoală naţională de artă.
