Prima replică (incompletă... momentan) rostită de Phillip Seymour Hoffman în
Charlie Wilson's War îmi oferă singurul titlu viabil pentru ce va să urmeze. Cei care au văzut filmul vor ridica o sprânceană, cei care au văzut un oareşce pattern în editorialele anterioare le vor ridica pe ambele. Răbdare, şi unii, şi ceilalţi.
Plănuiesc acest text de ceva vreme încoace. M-am tot întrebat care ar fi tonul potrivit — furios? Ironic? Blazat? Sardonic? Păi nu? Cineva spunea că împrejurările (şi împrejurimile) joacă un rol important — dat fiindcă mi-am tot amânat deadline-ul, momentul creaţiei mă găseşte într-un Berlin umed şi ruginiu, într-o dimineaţă de sâmbătă dominată de filme pe care nu ţin neapărat să le văd. Distant, ziceţi? Nu sunt sigur. Sunt sigur de altele, însă.
Cristian Mungiu nu are niciun motiv să fie trist pentru că
432 nu a fost nominalizat la Oscarul de film străin. Se află într-o dublă companie selectă — în primul rând, filme premiate cu Palme d'Or de-a lungul anilor şi ignorate complet de Academia Americană (
Underground-ul lui Kusturica,
Elephant-ul lui Gus Van Sant,
Enfant-ul fraţilor Dardenne, citez rapid din memorie — apartamentul berlinez nu posedă wireless); în al doilea rând, mari filme din 2007, unele izgonite din shortlist din motive cretine (minunatul
The Band's Visit, unde egipteni şi israelieni comunică într-o engleză stâlcită, drept pentru care descalificat!), altele lăsate pur şi simplu pe dinafară (spaniolescul
El Orfanato, cel puţin la fel de impresionant ca
Labirintul lui Guillermo del Toro). Mai mult decât atât, cronicile americane par să fi epuizat între ele întreg dicţionarul de superlative — scorul pe MetaCritic (site-ul care monitorizează&calculează toate recenziile yankee) este, la ora la care scriu, 99! Din maximum de 100!!! şi filmul rulează doar în aprox. 20 de săli (în condiţiile în care un film de studio iese, în medie, pe 3000 de ecrane — nu că ne-am compara, doar ca idee) — distribuitorul american, IFC, n-a intuit nici pe departe reacţia efervescentă a cronicarilor şi a mizat numai pe nominalizarea la Oscarul de film străin. Eh, dacă l-ar fi scos la început, nu la final de decembrie, în cinema-urile din Los Angeles, şi dacă lobby-ul ar fi fost mai agresiv (nu contează dacă te cheamă Von Trier sau Mungiu, fără lobby votanţii nu-ţi văd filmul, punct),
432 ar fi putut împuşca nominalizări în categorii felurite (regie, interpretare, etc.), dar n-a fost vizat decât acel unic Oscar. IFC-ul a crezut, presa a crezut şi mai şi (dovadă reacţiile de protest zgomotoase post ne-nominalizare), Mungiu a crezut şi el, chiar şi noi, „cei din linia întâi”, care mai cinici, care mai fripţi în iaurt, am început, încet-încet, să credem. N-a fost să fie.
Să fie clar — e trist, dar nu e tragic. Se întâmplă lucruri mult mai grave pe lume. Tragică este însă reacţia românilor: „Mungiu a ratat Oscarul!”... Nu mai ştiu ce ratat a scris chestia asta, dar nu contează — cum adică l-a ratat? E fotbalist? Staţi, că n-am terminat: „Bine i-a făcut!”, „Dă-i dracu” cu avortu’ lor!”, „Să se înveţe să nu mai arate mizerie la occidentali!” Sigur, îmi veţi spune că sunt comentarii ale poporului forumist/ blogărist şi că opiniile unor râme valorează exact cât ele, dar eu tot îmi aduc aminte de reacţiile similar/ idioate post-Cannes... şi îmi mai aduc aminte c-am spus oricui voia să m-asculte că ţara asta nu merită Palme d'Or, nu merită Cannes, nu merită nici măcar filme. Merită comentatori TV care sunt convinşi că Globurile de Aur s-au cancelat pentru că n-a avut cine să scrie textele câştigătorilor, merită jurnalişti care brusc se pricep la cinema şi dau cu barda în filme pe care nici măcar nu le-au privit cum se cuvine, darămite priceput, merită gunoaie, noroi, manele, boschetari, caltaboşi şi, evident, pe Elodia, cu neamul ei cu tot. Domnilor, pot să înţeleg la rigoare că o mână de americani conservatori şi pensionari au trecut (cu vederea?) peste singurul film românesc peste care n-ar fi trebuit s-o facă — nu-mi cereţi însă să accept acreala şi imbecilitatea unei naţii din care, îmi place, nu-mi place, fac parte. Mă întorc aşadar la replica promisă în debut, pe care aş vota-o slogan naţional dacă n-ar fi americănesc intraductibilă — vă rog să treceţi peste vulgaritatea-i şi să încercaţi să-i receptaţi toate sensurile, ascunse „la vedere” în combinaţia paradoxală de obidă, nedumerire, dezgust şi retorică: „Excuse me, what the fuck?!?”
