Acum când, în tipica manieră neaoşă, au început să se adune cârcotelile pe la colţuri — ba că, uite, n-a fost aşa mare lucru dacă n-a luat Globul de Aur, iar la Oscar n-a ajuns nici măcar pe shortlist-ul nominalizărilor, ba că i s-a dat prea multă atenţie când, de fapt, avea atâtea defecte — parcă-ţi vine să te întorci puţin în timp.
Nu mult, doar aşa, până în mai 2007, la vremea când
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al doilea lung metraj al lui
Cristian Mungiu, avea premiera canneză. Pe atunci mai toţi îl iubeau şi devenise, asemeni realizărilor naţionalei de fotbal, subiect de mândrie generală faptul că exista un film românesc în competiţia oficială a festivalului. De parcă ar fi fost meritul oricui altcuiva... Oricum, după deschiderea mai curând dezamăgitoare cu ultimul Wong Kar-wai,
My Blueberry Nights, şi continuarea cu
Zodiac-ul lui Fincher — perfect (şi mare) film de gen care se potrivea evident ca nuca în perete în selecţie —
432 a fost al treilea film văzut acolo — şi, încă de atunci, din a doua zi de festival, în centrul atenţiei. E adevărat, şi
No Country for Old Men/ Nu există ţară pentru bătrâni al fraţilor Coen a stârnit cam la fel de multe discuţii şi aprecieri extatice, dar americanii erau vechi răsfăţaţi ai festivalului, pentru a şaptea oară în competiţie, Palme d'Or-izaţi o dată şi premiaţi de alte două ori pentru regie...
Atunci, la Cannes, filmul lui Mungiu a rămas, alături de Coeni, până la final cel mai bine cotat în topul publicat zilnic de Variety, a strâns o cronică ditirambică după alta — în toate locurile care contează, fie ele franceze, germane, britanice, americane ş.a. a făcut să se vorbească serios şi mult despre cinema-ul tânăr românesc (fie el „nou val” sau nu) — practic a reuşit să pună România pe harta filmului mondial, poziţie de care arareori searbăda noastră industrie avusese parte. Sigur, un rol semnificativ l-au avut premiile şi acoladele critice strânse de alte producţii locale din ultimii ani —
Moartea domnului Lăzărescu a lui
Cristi Puiu,
A fost sau n-a fost? (
Corneliu Porumboiu),
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (
Cătălin Mitulescu). Pe de altă parte, niciunul nu declanşase o isterie similară şi atâtea dezbateri. Unii o să spună că a fost noroc şi efectul cumulativ al tuturor celor dinainte. Cu siguranţă că e o urmă de adevăr aici, dar acestea n-ar fi servit la nimic dacă
432 n-ar fi reuşit să atingă ceva în cei care I-au văzut atunci, în premieră, fie ei juriu, jurnalişti sau diverşi alţi profesionişti. Şi rămâne până azi uimitoare senzaţia, din păcate, uitată de mulţi între timp, de imediat şi vital cu care s-a ieşit din sală după proiecţia oficială şi care i-a bântuit pe mulţi pe toată perioada festivalului, oricâte nume cu panaş şi multiple credite le-au mai asediat ochii şi simţurile în zilele următoare. Ca şi momentul când, în aplauzele asistenţei, filmul a încheiat lista premianţilor, plecând acasă cu primul Palme d'Or luat vreodată de vreun film românesc (şi la 42 de ani de când
Liviu Ciulei lua premiul de regie pentru
Pădurea spânzuraţilor). Adevărat, acasă a însemnat, dincolo de sărbătoarea televizată şi mediatizarea de circumstanţă în genul celor destinate fotbaliştilor „noştri” şi primele înjurături — că strică minunata imagine a patriei (care?!), că e urât, că e anti- sau pro-avorturi etc. Dincolo de eterna transformare în circ a orice la care media autohtone par să se priceapă mai bine ca nimeni, rămân, însă, amintirile unui moment frumos în care meschinăriile şi răutăţile de conjunctură au fost, pentru scurt timp, lăsate deoparte. Şi în care, brusc, se pomenea de România şi în alt fel decât sumbrele contexte obişnuite. De unde şi nenumăratele retrospective dedicate noului cinema naţional prin toate colţurile lumii sau de laudele nenumărate adunate de atunci — la ei, că la noi...
