În cadrul celui de al VI-lea Congres al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Tehnică Cinematografică (UNIATEC) care a avut loc la Milano (14-17 octombrie), delegaţia noastră a prezentat secvenţe din filmele Pădurea spânzuraţilor, Neamul Şoimăreştilor, Harap Alb şi Memoria trandafirului.
Juriul a distins cu Premiul de excelenţă (premiul mare) secvenţele prezentate din filmul Pădurea spânzuraţilor, pentru calitatea fotografică a imaginii şi ingeniozitatea mişcării de aparat. Materialele din celelalte filme au primit diplome de onoare.
„Mă bucur din toată inima în primul rând pentru succesul obţinut de cinematografia noastră — ne-a spus
Ovidiu Gologan, operatorul şef al filmului
Pădurea spânzuraţilor — întrucât la acest congres au participat reprezentanţi ai unor ţări cu o veche tradiţie în cinematografie”.
Despre merite... şi despre modestie
„Fără discuţie — subliniază Ovidiu Gologan — în ceea ce priveşte
Pădurea spânzuraţilor, meritul realizării îi aparţine regizorului
Liviu Ciulei, cu care am colaborat excepţional, existând mereu între noi o corelaţie perfectă de gânduri şi rezolvări. Consider că pentru un operator de imagine cea mai mare mulţumire, cea mai mare satisfacţie în munca aceasta obositoare, de frământare şi pasiune, de abnegaţie şi dăruire, este să te întâlneşti cu un regizor cu care să te poţi „acorda” în idealuri artistice. Astfel m-am întâlnit cu Liviu Ciulei, pe care îl preţuiesc şi îl stimez ca om şi ca artist, considerând — fără niciun fel de rezervă — că poate sta alături de oricare regizor de valoare mondială. În ceea ce priveşte munca pentru obţinerea imaginii, nu am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-I emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei excelentului scenariu scris de
Titus Popovici, în folosul jocului actorilor, pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.”
Căutarea... „căutărilor”
„Concepţia mişcărilor de aparat executate cu „camera” mobilă, fie aşezată pe o macara de tip Dolly, fie suspendată de o funie, chiar în mijlocul decorului, de multe ori cu obiectivul transfocator, cu panoramice de 360°, realizate în spaţiul restrâns al celor patru pereţi ai decorului, au cerut o aşezare a luminii mai mult decât dificilă. Cu toate aceste condiţii de lucru neobişnuite, am căutat — pe cât ne-a fost posibil — să nu stânjenim jocul actorilor cu elementele tehnice. Am căutat să ţinem seama astfel de un deziderat al regizorului Ciulei, care doreşte să înlăture „invazia tehnicităţii”, fiind împotriva infiltrării brutale a mecanismelor în actul de creaţie propriu-zisă. Totuşi, filmarea se realizează cu aparatul de filmat, cu peliculă care trebuie să fie impresionată de lumina puternică a reflectoarelor şi cu nenumărate utilaje tehnice care creează uneori controverse în procesul de filmare. Idealul pentru regizori, operatori şi actori ar fi desigur suprimarea multora din aceste operaţii tehnice, dar... Dorinţa de mai sus a lui Ciulei pornea de la intenţia de a realiza un film în care nimic să nu pară „făcut” şi totul — plastica, decorul, machiajul — să nu se „simtă”. Împreună cu regizorul filmului, am căutat să înlăturăm procedeele-şablon. Dacă vreţi, am căutat „căutările”. Aceste căutări ale noastre au tins spre evitarea artificialului, tot filmul urmând să se desfăşoare ca o poveste pe care noi — şi împreună cu noi, spectatatorii — o privim printr-o fereastră”.
Câte feluri de ochi există
„Am încercat de asemenea să redăm cu cât mai multă expresivitate nuanţele cele mai subtile ale jocului actorilor, stările sufleteşti exprimate pe chipurile lor şi mai ales ochii lor: ochii lui Apostol Bologa care exprimă uneori bunătate, dârzenie, alteori zbucium, linişte, resemnare; ochii nevinovaţi ai Iloncăi, ochii care trădează slăbiciunea lui Klapka, ochii făţarnici, cruzi, ai generalului Karg.”
„În cadrul concursului de la Milano au fost prezentate trei secvenţe: secvenţa spânzurătorii, a cimitirului şi a popotei ofiţerilor. Mă voi referi doar la prima, aceea a spânzurătorii. Am urmărit să o realizăm într-o atmosferă sfâşietor de apăsătoare, pe tonuri gri-cenuşii, cu pământul noroios, în care bocancii frământă glodul până la disperare, cu vânt şi cer plumburiu, sprijinit parcă pe umerii oamenilor, — cum spune Rebreanu în primele rânduri ale romanului său — „ca un clopot uriaş de sticlă aburită”. La prima lui apariţie, condamnatul Svoboda este descoperit în convoiul care se îndreaptă spre locul execuţiei; l-am filmat direct în lumina difuză a zilei, în prim plan, cu ochii luminaţi privind spre cer, de parcă ar vrea să mai adune încă puţin din lumina vieţii. Apoi, la spânzurătoare, apare pe un fond de cer cenuşiu, cu faţa complet în întuneric, cu orbitele ochilor negre, de parcă moartea s-a şi aşternut pe faţa lui. Interesant a fost concepută mişcarea aparatului într-un cadru lung de 100 metri. Aparatul a fost aşezat pe Dolly în mijlocul careului de execuţie şi purtat într-un panoramic de 360°, schimbându-se des focarul obiectivului transfocator, cu aproximativ 30 de schimbări de claritate între planuri. S-a obţinut astfel, ca într-un balet de groază, atmosfera adecvată acţiunii.”
Echipa
„Colaborarea noastră a fost completată armonios şi de ceilalţi membri ai echipei de filmare. Operatorii Dan Platon şi
Alexandru David şi asistentul Petrică Sorescu ne-au secondat cu multă pricepere şi străduinţă. Decorurile foarte reuşite ale pictorului scenograf
Giulio Tincu, perfecţiunea benzii sonore realizată de inginerul de sunet
Salamanian, grija permanentă pentru un machiaj adecvat a lui Jeanette Simionescu, munca migăloasă a montajului efectuată de
Yolanda Mîntulescu, interesul ce l-au depus Ovidiu Bubulac şi
Ileana Oroveanu pentru realizarea costumelor, precum şi aportul echipei de electricieni şi maşinişti a lui Straton şi Caragea, care au muncit cu atâta însufleţire alături de noi, au dus Ia rezultatul care ne-a bucurat deopotrivă pe toţi.
— Acum filmul este gata! Nu vă mai rămâne decât să aşteptaţi ziua premierei...
— ...timp în care continuu să mă întreb dacă ideile şi sentimentele scenaristului şi regizorului şi-au găsit soluţia cea mai potrivită în plastica filmului. Mă întreb, în continuare, cum mă întrebam şi la primul tur de manivelă, cu nelinişte, în ce măsură am reuşit. Mă întreb acum, la terminare, ce va spune despre filmul nostru ochiul critic al marelui public.