Ştefan Iordache debutează în cinematografie cu un rol principal, cel al lui Andrei Sabin din Străinul. Absolvent al Institutului de artă teatrală şi cinematografică „Ion Luca Caragiale” din promoţia anului trecut, Ştefan Iordache are 23 de ani. Cariera sa actoricească este deci abia la început.
— Cum aţi ajuns să jucaţi în film?
— Jucând teatru. Mi-am dat absolvenţa cu rolul lui Ui din piesa lui Brecht, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”.
— Cum?...
— Da. Regizorul Mihai Iacob m-a văzut şi deşi rolul meu era cu totul altceva... Rolul era foarte greu, nu ştiam ce e cinematograful „pe viu”. Am dat probe care au fost pare-se bune, pentru că unele scene au fost menţinute în film.
— Ce părere aveţi despre rol?
— Dacă am reuşit să mă apropii — pot spune chiar destul de repede — de rolul lui Andrei Sabin asta se datoreşte scenariului care, scris firesc, îmi oferea situaţii pe care le cunoşteam. Mă servea bine. Am retrăit, mai ales în prima parte a filmului propria experienţă a adolescenţei, pe care abia dacă am depăşit-o bine (între vârsta actorului şi cea a rolului sunt numai 4 ani). Dar rolul meu mai trebuie, mai trebuia să dezvăluie publicului evoluţia unui tânăr de la incertitudine şi teribilism, de la ştrengărie şi revoltă necontrolate până la găsirea conştiinţei de om, de viitor comunist. Andrei Sabin trăieşte între mizerie şi tenţatia pe care aristocraţia oraşului, conştientă de valoarea premiantului clasei, i-o oferă pentru a-I atrage de partea ei. Andrei Sabin îşi dă seama de inutilitatea războiului şi mai ales de falsul lozincilor burgheze.
Scena discursului incendiar care-i aduce eliminarea din liceu a fost un moment de cotitură a rolului. De altfel, cred că cel mai greu în film mi-a fost efortul de concentrare; permanent trebuia să ştiu în ce moment al evoluţiei spirituale a rolului mă aflu. Altfel trebuia să fiu atunci când fumam prin colţurile dosnice ale şcolii şi altfel atunci când începeam să realizez că aşa-zisa „rezistenţă” a colaboraţioniştilor bogaţi era o vorbă goală. Străinul aminteşte spectatorilor, la 20 de ani de la Eliberare, cât de greu s-a realizat acest mare act istoric, ce efort şi ce jertfe au făcut comuniştii şi toţi oamenii cinstiţi pentru a porni România pe drumul libertăţii şi democraţiei. Andrei Sabin este tânărul care evoluează de la revoltă cinstită dar anarhică la încadrarea în mişcarea patriotică condusă de comunişti.
— Cum aţi reuşit să redaţi mentalitatea tânărului de acum 20 de ani?
— De fapt filmul se petrece atunci când eu... mă năşteam! Dar discuţiile purtate cu prietenii mei, realizatorii filmului, apoi cunoştinţele acumulate în anii de şcoală şi de Institut, cărţile, filmele, documentarea echipei îmi ofereau un material larg, cuprinzător până la amănunţime. În special discuţiile cu Titus Popovici, lungile şi prietenoasele discuţii de seară, de noapte, din faţa aparatului sau din zilele de postsincron mi-au fost sprijinul cel mai preţios. Sau ca să zic aşa „documentarea vie” a rolului lui Andrei Sabin.
— Ce impresii mai păstraţi de la filmare?
— Mi-a plăcut mult cum lucrează Mihai (Iacob). Prezenţa maeştrilor m-a stimulat în permanenţă; am învăţat mereu de la maeştrii Calboreanu, Ciobotăraşu, Etterle.
Ne-am simţit ca la şcoală cu colegii: Şerban Cantacuzino şi Irina Petrescu. Şi Aradul... Aradul este şi el eroul filmului. În demonstraţia maselor — cu care se încheie filmul — rolul principal îl au miile de viitori spectatori din Arad. Doresc confruntarea cu ei, în aceste momente de sărbătoare a ţării şi poporului nostru, cu mare emoţie, Dar şi cu mari speranţe.
