Cu siguranţă vă aduceţi aminte de frumoasa scenă din finalul din Naşul, când marele Marlon Brando se joacă în grădină cu nepotul său. Şi în acest debut în lungmetraj avem asemenea frumuseţi şi, în plus, pe Victor Rebengiuc în rol principal. Actorul senior se lasă cu generozitate pe mâinile tânărului regizor în această poveste despre redescoperirea comunicării dintre tată şi fiul rătăcitor.
Când toată lumea face poveşti urbane minimaliste, Tudor Jurgiu ne oferă o istorioară mică, simplă, delicată, cu acţiune rurală. Nu Moromeţii 2, cu încrâncenarea de acolo, ci o poveste realistă despre un personaj care a pierdut tot şi, în plus, una tristă despre tineri care pleacă din ţară la muncă şi pământul familiei care nu mai contează, pentru că acum totul e de vânzare.
Splendid filmat, în sărăcia sudului, cu pacea şi prăpădenia lui uşor îngălată, într-un sat paşnic, mustind de verde edenic, cu sunet de fond pastoral, filmul se derulează de la început fără multe replici şi pic de explicaţii. Fără muzică, ca atâtea alte surate din Noul Val, cu cadre fixe şi unghiuri frontale, cu scene lungi în timp real, aparent inutile, dar cu camera cu decenţă de data aceasta la distanţă cuminte de personaje, pelicula te face curios, te miră, te prinde încet. Nu ştii ce e cu bătrânul acesta - caută prin gunoaie, caută fier vechi sau lemne, cine e, de ce e singur. Un locuitor ca alţii din satele româneşti.
Rotund, reţinut, fără pic de patetic sau melodramatic, filmul ţese pe povestea unor nefericiţi sinistraţi, peste care apele au venit şi le-au luat casă, masă, animale, amintiri şi trecut, o poveste în plus, altoită pe această durere.
Nea Costache (interpretat ataşant de un foarte stăpân pe sine şi echilibrat Victor Rebengiuc) şi-a pierdut casa. Abia dincolo de mijlocul filmului - căci regizorul e foarte zgârcit cu detaliile - afli că nu mai are o casă a lui, că ruinele prin care caută mărunţişuri au fost căminul său, că e singur, că soţia i-a murit. Şi, în rutina lui seacă, de trudă, viaţa i se schimbă, când fiul din Japonia anunţă că vine în vizită. Cu soţia japoneză şi cu fiul. Şi cu căţelul, un robot cu rol de punte emoţională şi de simbol. Acum începe dialogul, realist, cu umor, colorat. Şi, încet, cu stânjeneală, cel dintre tată şi fiu. Iarăşi fără multe explicaţii. Şi filmul, şi povestea se umplu de scene de mic cotidian blând, rutina singurătăţii, sculat, mâncat, reparat prin curte. Şi iar de la capăt. Şi, în această poveste statică în care nu se întâmplă nimic, un fluviu reţinut de emoţie, cu un grad mare de universalitate în abordarea poveştii.
Merită să vedeţi filmul pentru scenele acestea. Pentru cele în care bunicul se bucură de prezenţa nepotului şi se joacă cu el. Pentru cadrul umil care se dăruieşte timid spre descoperire, ca o fericire uitată, ca un firesc necesar, suficient. Amănuntele vin greu şi se află rapid, în câteva cuvinte. Jurgiu are grijă să presare nu numai "culoare locală" din România profundă, ci şi obiceiuri şi ritualuri care au rost în poveste şi adaugă filmului profunzime, de la un lighean în care plouă şi o mămăligă cu brânză, la ouă roşii ciocnite şi la Înălţare, lumânările aprinse care luminează seara într-un cimitir, slujba de înmormântare cu "Veşnica pomenire" şi coliva legănată pe braţe şi o plimbare domoală cu căruţa cu cai.
Actorii se cunosc, au lucrat împreună în teatru. Şerban Pavlu, după Premiul Gopo 2013, îşi trăieşte cu bucurie unul dintre vârfurile carierei. Kana Hashimoto, la debut în lungmetraj, joacă în film chiar alături de fiul ei, aşadar naturaleţe, fluenţă, respect, bucurie, dragoste.
Cu mai multe finaluri, filmul aduce promisiunea de bine, recompensa, liniştea. Şi tristeţea, nedumerirea unui nou început. Frumos. Şi, în plus, fără să se pomenească în cuvinte de aşa ceva, o lecţie realistă, una din miile pe care le vedem zilnic în jur, că un tânăr de la ţară, de undeva dintr-un sat de aiurea, mic şi sărac, poate să plece în lume, uneori foarte departe de casă şi să reuşească. Fiul de aici a ajuns inginer şi lucrează tocmai în Japonia. A crescut în viaţa aceasta simplă, smerită, în sine, şi a ajuns pe altă planetă, în Tokyo. Iar acum este în stare nu să renunţe iar la tot, ci să ia cu el tot. Tot ce mai contează. Cu o morală poate cinică că pământul pentru care s-au luptat alţii atât nu mai contează şi că mântuirea e altundeva, dar cu final frumos. Uneori, fericirea, pacea şi viaţa pot să fie cumpărate cu trecutul tău.
