Renaşterea filmului românesc şi explozia noului val i se datorează, în mare măsură, scriitorului şi scenaristului Răzvan Rădulescu, cel care a "amprentat" cu viziunea lui o generaţie de cineaşti. Fără exagerare, se poate spune că Rădulescu a făcut pentru cinema-ul autohton ceea ce Cesare Zavattini a făcut pentru neorealism sau Carl Mayer pentru expresionism.
Răzvan Rădulescu a co-scris cu Cristi Puiu, Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu şi apoi a lucrat cu Radu Muntean la toate filmele sale post-Furia. În plus, a fost consultant pentru multe altele, de la 432 la Legături bolnăvicioase, ceea ce arată cât e de influent şi de respectat.
Indiferent de regizor, mărcile lui ies în evidenţă: îi poţi recunoaşte dialogurile aparent banale, infuzate de sarcasm şi de umor absurd, scenele de masă, realismul lipsit de stridenţă, ochiul pentru detaliu, preferinţa pentru unitatea de timp, refuzul structurilor narative clasice şi al oricărui payoff comercial (o antiformulă deja atât de "consacrată" că devine, la rândul ei, o reţetă, mai ales atunci când testează nervii şi suportabilitatea spectatorului până la un final răsplătitor).
Pe Felicia o ştiţi sigur...
Debutul lui în regie (alături de Melissa de Raaf) are multe calităţi, dar şi multe dintre defectele producţiilor recente ale "valului": în ciuda observaţiilor subtile, percutante, şi a interpretărilor uniform excelente, parcă nu e suficientă viaţă în această felie cât să umpli două ore. Pe Felicia o ştiţi sigur: e o femeie de 40 de ani, plecată "afară", căsătorită şi divorţată acolo, cu un copil, care o duce mai greu decât vrea să recunoască. E genul care pendulează dezolant între est şi vest şi care îşi sacrifică vacanţele ca să vină în România şi să stea cu părinţii din ce în ce mai bătrâni şi mai fragili. O ştiţi şi pe mama ei: cicălitoare, dominatoare, exasperantă, pasiv-agresivă. Felicia pierde avionul de întoarcere şi, alături de maică-sa (Ileana Cernat, agresoare suavă), care a acompaniat-o la aeroport, încearcă să găsească o soluţie să ajungă în Olanda - criză care se întâmplă, practic, în timp real.
Nu e deloc uşor să izbuteşti să creezi personaje instant recognoscibile şi dinamici relaţionale atât de tipice care să nu pară deloc caricaturale; e atât meritul regizorilor, cât şi al actorilor. Felicia este (ca şi Francesca sau Delia Cristina) o victimă, o martiră a presiunilor familiale şi sociale, însă revelaţia Ozana Oancea reuşeşte să facă din ea o eroină carnală şi vibrantă. Există multe scene pătrunzătoare şi emoţionante, dar filmul mizează prea mult pe efectul de acumulare. De la un punct, acumularea se transformă în repetiţie obositoare şi plictiseală.
Dialogurile devin prea lungi şi prea explicative, iar lipsa elipselor se traduce prin timpi morţi şi discuţii nesfârşite despre schimbarea unui bilet de avion. Felicia mi-a amintit de debutul luu Radu Jude- şi acela cu mari merite, dar întins cu mult peste punctul lui de coacere.
Finalul tulburător ne răsplăteşte, din nou, răbdarea, însă, paradoxal, neîntreruptul şi impresionantul discurs defulator pare şi cel mai "scriptat" moment al peliculei, o abatere de la regulile "realităţii netrucate" trasate până atunci.
