Intrat sub incidenta faptului istoric; rezistenţa unor ostaşi români apărând, cu preţul vieţii, o casă din Budapesta, punct strategic în ofensiva împotriva fasciştilor — şi sub incidenţa unei sărbătoriri recente: 35 de ani de la victorie,
filmul îşi determină, programatic, caracterul de «pios omagiu». ÎI propune, în scenariu, scriitorul Aurel Mihale respectă, cu conştiinciozitate, regizorul
George Cornea, cautând în argumentul plastic şi cel interpretativ amplificarea stării de înduiosare sau admiraţie pentru spiritul de sacrificiu şi umanitatea eroilor. Ambele trăsături sunt deduse de gesturi foarte cunoscute, accentuate în prim-plan: un caporal român împărţindu-şi raţia de supă cu un orfan flămând din Budapesta, un altul ocrotind o tânără localnică traumatizată de moartea logodnicului sau oferind, cu cavalerism o şansă unui prizonier de război — prizonier, care, la rândul lui însă, nu se comportă deloc cavalereşte. Filmul îşi urmează, prin minime variaţii la tema dată, retorica sentimentală; alternarea momentelor incită, când compasiunea, când reprobarea, solidarizarea sau ura către un pol sau altul al demonstratiei. Dihotomie simplă, fără incursiuni psihologice, fără surprize, fără insolitul reacţiilor. Cei şaisprezece ostaşi cărora le e limpede ordinul «rezistaţi până în zori, când începe contraofensiva», se comportă egal vitejeşte (doar unul mal tânăr se teme, el abia primeşte botezul focului), fapt care introduce o monotonie şi o convenţionalitate a naraţiunii, cu toate că mor pe rând, seceraţi de inamic, cincisprezece oameni. Doar caporalul Dobriţă (
Sebastian Papaiani) supravieţuieşte, ca să primească odată cu inaugurarea unei pietre memoriale pe străzile Budapestei, sărutul de recunoştinţă al femeii salvate cu 35 de ani în urmă. Dobriţă polarizează simpatia noastră în chip spontan şi candid, ca un copil, datorită nu atât partiturii (monocorda, cum ziceam) cât interpretului, talentului său de a fi simplu, firesc, cald. Deloc retoric. El duce la propriu şi la figurat tot greul bătăliei armate şi artistice. I se alătură, cu zel, dar cu mai puţin succes, locotenentul curajos şi sobru în faţa morţii (
lon Caramitru), un adolescent romantic căruia glonţul îi curmă nostalgicul cântec (realmente frumos, în interpretarea lui Mircea Bodolan), un taciturn vindicativ figurat de
Ştefan Sileanu, un caporal mai vârstnic care, din dorul familiei, aciuieşte pe lângă el un copil si un câine, o localnică disperată (Elisabeta Adam), ce gaseşte înţelegere şi prietenie la cei de care se temuse iniţial. Memoria afectivă îi pierde din vedere pe ceilalţi, care sfârşesc prea repede înainte de a fi demonstrat cine sunt ca identităţii civile, nu doar ca unitate militară. Dăinuie, pe retina interioară, mai ales zorile ceţoase din care răsar fantomatic atacanţii fascişti, imaculata zăpadă pe care se pierde, ca în vis o fată în rochie de bal, aburul blând al serii ce ilustrează, pleonastic, tristeţea cântecului de lebădă. Manevrat cu meşteşug de doi artişti ai imaginii —
Gheorghe Fischer şi
Al. Întorsureanu — aparatul se străduie să înconjoare, cu o aură uşor fantastică, schelăria epică de un realism prozaic.
Lirismul muzicii (Ramon Tavernier), fluxul elegant al montajului datorat
lolandei Mîntulescu şi lui
M. Ciocâltei susţin — uneori cu succes — eforturile imaginii.
