Te sperii puțin, chiar și profesionist fiind, de ecourile din presă asupra filmului lui Thomas Ciulei Asta e, culese de autor după o primă vizionare, înainte ca producția „Ciulei Films, Europolis, ZDF, cu sprijinul ONC România” (n.n.- CNC-ul din 1999) să aibă lansarea pe piață și așezate la loc de cinste în caietul de presă. „Încă vreo câțiva «patrioți români» ca Thomas Ciulei - scrie Bogdan Ficeac - și România nu mai are nevoie de dușmani”. „Regizorii au ajuns să dezinformeze la fel ca securiștii” - susține Emil Hurezeanu. Bănuiesc că totul se trage dintr-o confuzie, dintr-o greșită direcționare a așteptărilor. Zvonul despre Asta e acredita filmul, înainte ca el să fi fost văzut, ca pe un „documentar despre Deltă”. Chiar și spiritele sobre, care nu veniseră pentru a admira răsărituri și apusuri de soare magnifice, cu bărci și pescari mândri de prea plinul plasei lor, tot la asta se gândeau, bănuiesc, la un reportaj realist, fără înflorituri, care să mai clatine puțin superstiția unui loc condamnat la pitoresc, oricâtă sărăcie sau suferință ar adăposti. Numai că lung-metrajul în chestiune nu este un documentar ci un film de graniță, la confluența dintre un gen consacrat și ficțiune. Înregistrările sunt, în toate aceste cazuri, structurate după alte legi, ale unui scenariu care concurează ficțiunea. Se lucrează, altfel spus, cu materialul locului, tratat asemenea oricărui alt film. Unii numesc acest produs „docu-fiction”, termen mai degrabă hibrid, dar care ne poate ajuta pentru o oarecare ordine metodologică. Mărturisesc că nu sunt o mare admiratoare a acestei subspecii dar, uneori, mi se recompensează ușoara stinghereală prin bucuria de a vedea, dincolo de jocul violentării realității, talentul, nonconformismul privirii neademenite de locurile comune. Thomas Ciulei (scenariu, regie și imagine) decupează chipuri cărora le-ar sta bine într-un lung-metraj „artistic”, asamblate, apoi, într-un mozaic extrem de subiectiv, dar și extrem de riguros. De ce i-a adus în prim plan pe Ivan și Varvara (soții Cârlan, în viața de toate zilele), unul mai beţivan decât altul, gata să se încaiere și să se tăvălească prin noroi de la te miri ce, actori docili și simpatici, descoperiți pe uliță, ca și filosoful satului? Numai ei sunt „oamenii Deltei”, ținut neguros, ostil, aproape pustiu? Nu au fost, cumva, căutați cu lumânarea? Ar fi doar câteva întrebări - dintre altele asemănătoare - de care ne putem împiedica, dacă umblăm cu unitatea de măsură a documentarului „la zi”. Răspunsul ar fi „Și ei sunt oamenii Deltei”. Autorul a anticipat nedumeririle cu un titlu scurt, categoric: Asta e. Ține loc de replică.
