Nu pot decât să mă bucur de faptul că revista „Cinema” s-a hotărât să facă loc în paginile ei și problemelor de scenografie. Nădăjduiesc că nu ne aflăm în fața îndeplinirii unei sarcini redacționale de moment, ci a unei preocupări permanente.
Așa cum menționa și Alice Mănoiu, atenția acordată scenografiei filmelor românești a fost sporadică (chiar și când din ea „s-a făcut un cal de bătaie”). De fapt, dacă cineva s-ar întreba unde se discută problemele scenografiei de film, cu greu ar afla răspunsul. Secția de scenografie din cadrul ACIN se ocupă mai mult de problemele organizatorice decât de problemele de creație sau teorie. Cronicile arareori se opresc asupra scenografiei și, când o fac, o expediază în două rânduri: „o atmosferă veridică”, „o ambianță plastică ce a servit sau nu ideea filmului”, dar de cele mai multe ori o ignoră cu desăvârșire. Chiar și cronicarul care saluta cu bucurie într-un articol de sinteză numele unei talentate pictorițe de la televiziune, nu menționa nimic în cronica la zi a filmului
Zestrea despre scenografia acesteia.
Este imposibil să facem aprecieri asupra scenografiei de film, fără a ține seama de faptul că filmul este o artă colectivă. Remarca cronicarului asupra evoluției în timp a scenografiei de film în funcție de evoluția scenariului este foarte valabilă. Dar la fel de importantă în reușita unei scenografii este relația dintre scenograf și regizor, afinitățile dintre ei. Trebuie să mărturisesc că eu sunt unul din cei care au avut marele noroc să lucreze cu regizori cu care a stabilit o perfectă comuniune de idei.
Sunt întru totul de acord că, filmând pe viu, în decoruri naturale, firescul se obține mai ușor, se obține o legătură fluentă între interior și exterior, că se realizează mai bine „atmosfera”, cea existentă în realitate ajutându-ne să o creăm pe cea a filmului (implicând însă și riscul de a o influența prea puternic).
Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par la prima vedere.
Să nu ne facem iluzia că vom găsi de-a gata „cu minimum de efort” — cum susține articolul — decoruri care ne așteaptă să le filmăm după ce vom pune în ele personajele și două-trei elemente de recuzită.
Nu cred că
Radu Boruzescu ne-a dat excelentul decor din
Felix și Otilia căutându-I și găsindu-l undeva „de-a gata” în București.
De obicei nu poți găsi decât cadrul arhitectonic, crearea microuniversului personajelor rămânând în continuare în sarcina scenografului. Eu am folosit un asemenea decor natural în trei filme ce-și plasau acțiunea în trei epoci diferite, cu lumi și personaje deosebite, în care spațiul de mișcare, cadrul general arhitectonic, rămânea același, dar de fiecare dată în fiecare film părea altceva. O dată era odaia unui muncitor din anii '44 în
Puterea și Adevărul, o dată casa unui mic burghez în
Simpaticul domn R, o dată camera unei femei, folosită pentru obținerea unor venituri dubioase, „cu ora”, în
Dragostea începe vineri. Și încă alți doi colegi scenografi au folosit același cadru natural în alte două filme diferite. Variația mobilierului și a recuzitei, modificările în decorația interioară, cât și decupajul diferit al regizorilor, unghiurile și maniera deosebită de filmare a operatorilor, prezența personajelor cu lumea lor au contribuit la diversitatea și crearea altei atmosfere.
Găsirea unui „
decor natural”, care să permită „
filmarea pe viu”, presupune o muncă de prospecție deosebit de atentă și îndelungată și arareori se poate găsi exact ceea ce corespunde scenariului, viziunii regizorului și posibilităților de manevre a aparatului de filmat. Filmul nu înseamnă numai reprezentarea simplă a unor scene oarecare din viață, ci din viața unor eroi, a unor personaje, iar eroul de roman, de scenariu sau de film nu este orice om a cărui viață o povestim.
Cred astfel că și decorul trebuie să fie la fel de caracteristic, de reprezentativ și pentru eroi, cât și pentru întreaga dramaturgie a filmului care impune scenografiei o serie de elemente de acțiune sau atmosferă. Or, găsirea unor asemenea decoruri care să corespundă tuturor acestor solicitări nu este posibilă decât sau printr-un noroc formidabil, sau după sute de kilometri de alergare.
În orice caz, prin aportul scenografului, care este necesar chiar în condițiile „filmării pe viu”.
Este mai ușor să faci schițe de decor, apoi să treci la executarea lor, căutând să le obții și de o calitate deosebită, creând condiții optime de lucru pentru regizor și pentru operator. Platoul însă, cu servituțile lui — între care factorii timp și economicitate (deloc neglijabile) — ne va solicita însă întotdeauna atenția spre filmările în
decor natural amenajat, condiție care cred că este și mai bine denumită astfel decât
filmare pe viu.
