Fericirea o aştepţi îndelung, o întâmpini. La nenorocire, nu gândeşti niciodată. Ori o alungi, cu spaimă, ducă-se pe pustii! De asta e şi mai cumplită, mai primejdioasă pentru că te ia întotdeauna prin surprindere. Dac-am fi ştiut!
Dac-am fi ştiut ce tragică primăvară ne aşteaptă, ne baram ţara cu diguri, ca la Medgidia, ne ridicam parapete-baricade ca în timpul revoluţiilor, străjuiam cu ciment intenţiile distrugătoare ale apelor...
lmagini — imagini încă senine, clădiri, ogoare, un ieri ce ne azvârle şi mai brutal în marea tragedie consemnată azi de peliculă.
Un Mureş cât Dunărea
După o iarnă lungă visam soarele şi apa ca pe o mireasa, îi şi simţeam dogorea şi răcoarea. Şi deodată, prăpădul. Scurt, năprasnic, ca un verdict. Un fulger despică pământul, descătuşează, într-un blestem de 20 de zile şi nopţi, stihiile... Sabat besmetic vârtejuind case, oameni, păsări, pomi şi basculante. Pomi şi conducte. Pomi şi telegrafe. Pomi şi coşuri de uzină. Dacă n-am descifra din câteva imagini ale documentelor acestor tragice zile, însemnele veacului nostru, am crede că Eisenstein a filmat indicaţiile «Potopului» lui Da Vinci.
«Torente se revarsă zgomotos inundând suprafeţe uriaşe, cu oameni cu tot... un vânt năprasnic agită apele... Câmpiile acoperite de ape; pe valuri plutesc mese, paturi, bărci, plute confecţionate în clipe de nevoie şi frică de moarte» («Fişa de montaj» pe care o desprinde Eisenstein din însemnările lui Leonardo Da Vinci – «Articole alese» Ed. Cartea Rusă 1958, pag. 203)
Nu, operatorii «Sahiei» n-au urmat impresionanta rută artistică. Realitatea depăşeşte nu pentru întâia oară imaginaţia. Din elicopter se panoramează peste pustiul de ape ce-au înghiţit în 13 spre 14 mai miile de hectare de viaţă. O geometrie a pototului îngheţat acum în forme cu atât mai ameninţătoare în liniştea lor amăgitoare, pentru noi, cei care ştim ce a urmat primului val.
Din sutele de imagini înscrise de reporterii televiziunii refac itinerariul apelor dezlănţuite. lată din avion sau filmat din tancul-amfibie cel mai lovit oraş al ţării: Satu-Mare. Sighişoara, Târgu-Mureş, Dejul zac potopite de ape. Un Someş înnebunit în matca lui mişcătoare, un Mureş cât Dunărea cotropind grânarele, Târnava înoptând sinistră în casele sighişorenilor. Siretul şi Prutul cutreierând besmetice luncile cândva atât de idilice. Totul se învălmăşeşte în memoria peliculei: miliardele de metri cubi de apă defilând mai aprig sau mai domolit pe străzi, prin case; chipuri pustiite de lacrimi ce şi-au secat izvorul. Nume şi feţe anonime, fapte de eroism activ ori de rezistenţă la fel de eroică în faţa dezastrului. Un film al filmelor inundaţiei s-ar adăpa din simplitatea copleşitoare a reportajelor şi documentarelor noastre, unele încă în lucru. S-ar inspira, desigur, din cuvintele sobre, de îmbărbătare lucidă, de anti-retorică înălţătoare rostite de
Eugen Mandric — excelentul nostru reporter şi comentator — de Carmen Dumitrescu, de Alexandru Stark, de
loan Grigorescu, în focul bătăliilor cu apa. Regizori ca lon Visu,
Virgil Calotescu, lon Dumitrescu, operatori-reporteri prezenţi astăzi pretutindeni, înfruntând cu aparatul în mână un adevăr copleşitor, descoperind pretutindeni demnitatea în suferinţă, eroismul, solidaritatea unui popor crunt lovit. Moldova pârjolită de ape, Ardealul devastat, Dobrogea în luptă acerbă cu Dunărea, Vrancea scuturată de cutremure... Din 39 de judeţe, numai două n-au fost atinse direct sau indirect de calamitate.
Noaptea amintirilor
Un om stă drept, neclintit, în bătaia vântului, într-un car cu paie spulberate, privind în gol spre o amintire cumplită. O bătrână îşi strânge nepotul lângă ea şi caută, cu ochi pieriţi, urma casei în câmpul cu ape. O fetiţă bălaie mângâie în neştire o păpuşă fără păr. O alta priveşte în obiectiv fără să vadă, împietrită într-un ceas al suferinţei recente. Tragice amintiri culese pe magnetoscop, dar câte sute, mii zac suspendate între cer şi apele duşmănoase? Dacă e adevărat că o anumită zonă din stratosferă poate conserva într-un anume moment al rotaţiei, crâmpeie de voci şi chipuri, ce film al suferinţei umane e gata imprimat în eter...
«Ziua, mai treacă-meargă. Apa nu năvălise încă în casă. Ne-am retras în pod, cu copiii, cu nepoţii îşi începe dramatica mărturisire în faţa microfonului un pensionar din Dej. Ceea ce urmează e, în rezumat, scenariul «Potopului», povestit de un om simplu. «Noaptea a fost îngrozitoare. Ne refugiasem pe acoperişuri, ca porumbeii. De peste tot, din pomi, de prin coşuri, răsunau strigăte de ajutor. Era întuneric beznă. Nu ştiai încotro să te îndrepţi. Înaintam cu două lanterne în mână şi încercam să facem din cabluri, din antene de televizor corzi cu care să-i tragem pe cei luaţi de ape. Copiii plângeau, pisicile se tânguiau, urletul valurilor acoperea totul. Când mă întorceam la ai mei în pod, trebuia să-i îmbărbătez: noi avem casă solidă. Rezistă! Dar într-un vuiet asurzitor s-a prăbuşit casa — foarte solidă — a vecinului. Din clipă în clipă aşteptam să ne vină rândul. Pipăiam pereţii. Când în zori am văzut dunga jilavă scăzând, am înţeles că scăpasem. Apoi au venit bărcile cu ostaşi şi elicopterele. I-au luat pe toţi cei în primejdie. Din Dej n-a murit nimeni. Dacă n-ar fi fost ostaşii...»
Din alt film o sătmăreancă îi răspunde parcă: «Bărbaţii încercau să ne mintă: că apa a scăzut, că nu mai e pericol. Ne făceam că-i credem, stăteam în pod şi domoleam copiii. Dar dimineaţa am văzut printre ţigle cum veneau pe ape vite şi televizoare. De spaimă am sărit în castan, cu copiii legaţi de noi. Am stat atârnaţi de crengi 18 ore. Copiii de îngheţaţi şi flămânzi nu scoteau o vorbă. Aşa ne-au găsit bărcile. Fără ele...»
Un erou numit poporul
Nimeni nu rosteşte vorbe mari în astfel de momente. Nu e timp. Femeile îşi strivesc grăbite în colţul ochilor, lacrima, îşi sumet mâneca şi încep să spele mâlul de pe haine, de pe scânduri, de pe perne — cele cărora le-a mai rămas pe ce să-şi pună capul. Ceilalţi se îndreaptă obosiţi spre corturi sau vagoane improvizate în dormitoare. Deşi locuieşte într-un vagon la o distanţă de zeci de kilometri, un muncitor siderurgist face noaptea navetă ca să ajungă în zori la Combinatul siderurgic Galaţi unde-I aşteaptă muncă nu glumă. Mamele îşi adună pruncii pe lângă ele şi-i culcă pe saltele, veghindu-le somnul. Moartea se retrage speriată de energia cu care omul ştie să o ia de fiecare dată de la capăt.
Teoreticieni ai chibritului, ne pierdem în speculaţii despre absurd şi disperare, despre singurătate, necomunicare. Dar iată că vine nenorocirea şi ne învaţă s-o înfruntăm demn, cu forţe unite, sporite de lupta cu apele, cu mâlul, cu setea şi cu bolile.
«E greu, e foarte greu, tovarăşi. Ce ne putem spune pe aceste imagini decât că ne aşteaptă zile si nopţi de muncă istovitoare... Să ne urăm unii altora, curaj şi putere» îşi încheie Mandric zguduitorul său comentariu la
Ore tragice, ore eroice. Documentarul nostru atinge prin simplitate şi adevăr, sublimul. E greu după asemenea vorbe de o aspră bărbăţie să te mai întorci la retorica gentilelor convenţii. Am redescoperit valoarea pierdută în formule. Am învăţat din viaţă ce înseamnă o noţiune. Curajul, eroismul au devenit iar gesturi, nu teorii savante de adormit studenţii. Bărbăţia, omenia, solidaritatea nu-s vorbe goale. lată-le materializate la fiecare metru de peliculă.
— Câţi oameni ai salvat, ostaş?
E stânjenit, voinicul, în faţa microfonului; îl ajută ofiţerul:
— N-aveam vreme să-i numărăm.
— Eşti acum aici, în bătălia de pe Dunăre. Ştii ceva de-ai tăi, de pe Mureş?
— N-am nicio veste. Am scris, nu mi-au răspuns. Dar şi pe acolo militarii noştri ajută...
Sobru, firesc, curajul în uniformă...
Bătrânul din Dej îşi aminteşte, în treacăt, că în ziua viiturii el trebuia să se interneze la spital, la Cluj: «Dar a venit năcazul şi am uitat de boală, am pus mâna să scoatem oamenii, bunurile». Şi parcă, părându-i rău că a vorbit despre el, bătrânul îşi taie cu un gest scurt confesiunea.
— V-a rămas ceva? întreabă un reporter al televiziunii pe un ţăran din Mureş.
— Nimic, răspunde omul, simplu. Dar nu ne temem. Nu ne lasă ei, oamenii.
Floarea Mariei Zidaru
Aceeaşi încredere calmă în solidaritatea ţării, în măsurile guvernului, ale partidului, în omenia oamenilor, răsare ca un zâmbet pe chipurile istovite. Nu e timp de disperare. Muncim din greu să ne refacem.
În fabrici se dă o crâncenă bătălie pentru normalizarea producţiei. Se lucrează zi şi noapte, fără odihnă. Fiecare loc de muncă devine o linie de front. Un asalt uriaş, o încordare generală. Dar ce altceva e eroismul?
Din elicopter conducătorii de Stat şi de Partid cântăresc lucid ofensiva apelor, apreciază pagubele, preîntâmpină cu dispoziţii rapide, noile atacuri, supraveghează atent fiecare respiraţie a Dunării ce nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Într-o şalupă, tovarăşul Ceauşescu înaintează spre Insula Mare a Brăilei ce trebuie apărată cu dinţii de expansiunea nesăbuitului fluviu. Zece mii de oameni pleacă să păzească cele 72 mii de hectare fertile, se înalţă peste noapte kilometri de diguri. În vânt, sub ploaia de grindină oamenii dau lupta cu timpul, cu apa cea neagră, cu somnul cel greu. Un şofer din Brăila stă la volan 22 de ore din 24. Dar dimineaţa găseşte puterea să-şi dea un pumn de apă pe obraz şi să răspundă, senin: «Ridicăm digul şi la urmă ne odihnim». Un timp, digul ridicat cu eforturi omeneşti şi supraomeneşti, rezistă. Dar valul îl rupe. Şi iată din nou Sisifii la lucru. Există oare vreo forţă care să supună voinţa, inteligenţa şi căldura umană?
Pâini şi bolovani devin arme în bătălia de supravieţuire. Li se alătură medicamente din toată lumea. Avioane ale Crucii-Roşii nu mai prididesc transporturile. Şi apoi acel generos Cont 2000 la care subscrie omenirea întreagă. Spontan sau organizat; alimente şi haine, bani şi lucruri iau drumul aşezărilor distruse şi al oamenilor neîngenunchiaţi.
«Vom putea răsplăti vreodată bunătatea oamenilor?» se întreabă Maria Zidaru din Păuleşti. Şi tot ea găseşte inspirat răspuns: «Când vor răsări iar florile pe pământurile noastre, noi, Păuleştenii, vom dărui fiecărui om bun câte o floare».
Noi toţi, Maria Zidaru, vom dărui Omeniei o floare.