Nicolae Corjos se află la cel de al patrulea film. După un debut tardiv (datorită unei foarte îndelungate activităţi de regizor secund) şi aplaudat de marea majoritate a criticii (
Ora 0), după o comedie total neizbutită (
Alo, aterizează străbunica!) şi o ecranizare destul de discutabilă (
Pădurea nebună), el ne oferă acum o poveste de dragoste cu tineri şi pentru tineri, care după părerea mea, este lucrul cel mai reuşit pe care 1-a făcut până acum. A nu se înțelege că suntem în prezenţa unei capodopere - departe de aşa ceva - ci numai a unui film agreabil şi fără pretenții, care nu greşeşte prea grav la capitolul verosimilitate şi doar în măsura în care permit convenţiile genului, adică love-story- ul cu happy-end.
Deci e aproape vară, sfârşit de liceu, un băiat şi o fată frumoşi, cuminti şi buni la învăţătură se îndrăgostesc unul de celălalt, se plimbă de mână, gânguresc pe o bancă, se sărută, dansează, îşi telefonează. Sentimentele lor nu sunt văzute cu ochi buni nici de mama băiatului, femeie autoritară şi abuzivă, care vrea să impună fiului ei nu numai viitoarea meserie, ci şi viitoarea logodnică, nici de o profesoară-cotoroanţă care consideră că fata — orfană de mamă şi cu un tată alcoolic — nu este o partidă demnă de fiul unei doctoriţe şi al unui inginer. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când tatăl fetei comite un accident mortal de rnuncă din pricina ebrietății.
Acestea sînt datele conflictului. Simple, chiar banale, ca şi viaţa de multe ori. Filmul nu-şi propune să dezvăluie psihologii complicate sau să înnoade iţe de nedezlegat, ci doar să redea într-o manieră tradiţională o stare: starea de tinereţe, adică de disponibilitate totală, de prospeţime, de vigoare şi, de ce nu ? de iresponsabilitate. I s-ar putea obiecta că nu toţi tinerii sunt frumoşi, curninţi şi buni la învăţătură, dar scenaristul George Șova și regizorul Nicolae Corjos nu au vrut să facă o radiografie a tineretului conternporan. Întâmplător, colegii lui Alexandru şi colegele Ioanei sunt copii buni, chiar dacă uneori fac glume proaste, care se lasă cu câte o încăierare, sau chiar dacă îi mai pişcă invidia. Mai multe nuanţe ar fi suportat şi personajele adulţilor care rămân prizonierii câte unei trăsături definitorii: mama acaparatoare, tatăl blajin dar absent, profesoara harpie, profesorul înţelegător. Aceste zgârcenii ale scenariului se încearcă a fi oarecum atenuate printr-o scenografie de bun simţ, (Ion Nedelcu) care foloseşte apartamente normale de bloc, mobilate normal din comerţ, printr-o imagine (Doru Mitran) care nici nu înfrumuseţează nici nu urâţeşte, şi mai ales printr-o distribuţie alcătuită din actori foarte tineri (Adrian Păduraru, Teodora Mareş, Carmen Enea, Florin Chiriac, Mioara Ifrim) care dau un aer de prospeţime întregului film.
Desigur că noduri în papură se pot găsi fără să le căutăm prea mult. La ce bun chipul deformat hidos al vecinei care o urrnăreşte pe Ioana cu reproşuri imaginare? Sau de ce nu s-au făcut eforturi pentru o rezolvare mai puţin convenţională a finalului? De ce personajele sunt filmate atât de des într-un evident contra-plonjeu? (Unghi utilizat îndeobşte pentru a sublinia măreţia, grandoarea sau megalomania unui erou, ceea ce nu e cazul). Sau la ce bun excesiva căinţă a eroului faţă de mama sa când îi cere scuze pentru o vină inexistentă? Sunt defecte care se datorează uneia dintre slăbiciunile majore ale filmului românesc superficialitatea. Filmul lui Nicolae Codos are o scuză: nu-şi propune să fie profund, ci doar agreabil, o peliculă pe care o vezi relaxat, zâmbeşti uneori din toată inima, alteori cu indulgenţă şi te bucuri că publicul tânăr se îmbulzeşte să o vadă. E un semn că se recunoaşte în eroii de pe ecran.