Ce roman s-ar putea scrie despre „viaţa şi aventurile filmului
Reconstituirea”! Din păcate,
Lucian Pintilie refuză — sau amână — să facă mărturisiri complete. Dintr-un interviu cu operatorul filmului,
Sergiu Huzum, am întrezărit ceva din fabuloasele culise ale
Reconstituirii; din tot calvarul sau din tot circul vizionărilor până la „cel mai înalt nivel”, antrenând persoane importante (ieri şi azi) din ierarhia politică a ţării... Un şir de aventuri palpitante şi de lupte grele în jurul unui film de actualitate incomod, prea mare pentru o cinematografie atât de mică. Consultând, azi (şi riscând să fii invadat, uneori, de o mare silă) Dosarul de presă al filmului, constaţi că, lucru rar în „cultura noastră socialistă”, în jurul
Reconstituirii s-a dus o adevărată bătălie. Revista care a fost alături de film şi care a luptat pentru el — luptă condusă atunci de Adrian Păunescu — s-a numit
România literară. Înainte ca filmul să fi reuşit să iasă pe ecrane — un rol esenţial, pentru difuzarea lui, avea să aibă şi Zaharia Stancu —, 33 de scriitori, întrebaţi care e cel mai bun film al anului 1969, au răspuns:
Reconstituirea. Prima cronică (şi cea mai bine scrisă) a apărut tot în
România literară, semnată de
Petre Rado, sub titlul
O capodoperă: Reconstituirea. I s-a alăturat
Contemporanul lui George Ivaşcu (cronică de
Ana Maria Narti). Reacţia violentă n-a întârziat să apară. În
Scânteia, ziarul care, când era nevoie, tăia şi spânzura oficial, o semnătură care azi nu mai spune absolut nimic — D. Costin — dar care atunci avea, se vede, pâinea şi cuţitul, face o severă punere la punct:
Reconstituirea nu răspunde „tendinţelor fundamentale de dezvoltare ale societăţii noastre”, „filmul e departe de a fi capodopera salutată cu un ton mai mult publicitar decât cu argumente în revista
România literară”;
Scânteia înfierează hotărât asemenea „exhibiţii publicistice menite să hipnotizeze opinia publică”!
Promptă,
Scânteia tineretului; supranumită „Scânteia mică”, publică şi ritualica anchetă cu spectatori nemulţumiţi de felul în care
Reconstituirea se îndepărtează de „normele sociale şi morale ale societăţii socialiste”! Încă şi mai jalnic e
T. Caranfil, în
Informaţia Bucureştiului, sub titlul retoric-moralizator „Un film despre tineri?”: „Demonstraţia cineaştilor lasă o impresie penibilă de fals”, „episoadele disparate refuză cu obstinaţie unitatea actului artistic”, „regizorul nu izbuteşte decât un balans penibil între burlesc şi melodramă.”, „insuficienţa filosofică a
Reconstituirii coboară şi estetica filmului în zonele proprii creaţiei facile” (sic!)! În fine, în viziunea lui T. Caranfil,
Reconstituirea „stârneşte rezerva şi deruta publicului” (aceeaşi placă a „publicului derutat” avea s-o mai pună, acelaşi cronicar, după '89, cu ocazia lui
De ce trag clopotele, Mitică?). Adevărul e că, de rezervat şi derutat ce era, publicul — e drept, „hipnotizat” de „o anumită parte a presei” — făcea cozi imense şi săli arhipline la
Reconstituirea, intuind ceea ce, în foarte scurt timp — cam într-o lună de zile — avea să se întâmple: scoaterea filmului de pe ecrane. Singurul critic care a intrat în polemică directă cu
Scânteia, ceea ce ne face să-l iubim şi mai mult, a fost
D.I. Suchianu, articol care „a scăpat” în
Viaţa Românească. („Publicul a fost încântat!”, spunea adevarul D.I.S., profitând de ocazie ca să-i ţină, reprezentantului
Scânteii, şi o nemaipomenit de simpatică lecţie de învăţământ politic).
Cronica cea mai densă şi mai curajoasă la
Reconstituirea, aceea a lui Petre Rado, reuşea, cu „esopismul” inevitabil, să pună punctul pe i:
Reconstituirea este „un film realist care devine tot timpul alegoric. Este o performanţă rară să numeşti în acelaşi timp concretul şi ideea. (...) Victimele inconştienţei vor fi inocenţii, adolescenţii sacrificaţi stupid din necesităţi, chipurile, educative. (...)
A fi spune Sartre, înseamnă
a fi implicat. Pintilie este aici. Şi, prin el, noi toţi”...
Pe urmă, Pintilie n-a mai fost aici.
Acum — din nou, este. Lucrează la un filrn inspirat din
Balanţa lui
Băieşu. La începutul lui 1991,
Reconstituirea a avut ceea ce la naştere i s-a refuzat: o „premieră de gală”. („Vă cerem scuze pentru întârzierea de 21 de ani, dar n-a depins de noi”, şi-a început prezentarea, de pe scenă,
Victor Rebengiuc, iar cuvântul lui Pintilie s-a încheiat cu lectura unui anunţ descoperit la Mica Publicitate, în care încăpem perfect noi şi actualitatea noastră: „Vând mască de gaze, numai în valută”!...).
Reconstituirea e un mit. Aşa a fost, încă de la apariţie, şi aşa a continuat să rămână, vreme de 20 de ani.
Reconstituirea e un film emblematic. Pentru o lume şi pentru o cinematografie. Aşa a fost, la apariţie, şi aşa a continuat să rămână.
Reconstituirea e un film-reper, un cap de pod, un film sortit să facă şcoală. Aşa a fost, acum 20 de ani, şi aşa a rămas; podul nu s-a mai construit niciodată.
Reconstituirea n-a făcut — deocamdată — şcoală, din motive obiective.
Reconstituirea a însemnat — dincolo de talentul unui artist de anvergura lui Lucian Pintilie — un „caz de conştiinţă”. “Consecinţele estetice pot scăpa de sub controlul unui artist, dar consecinţele morale niciodată”, spunea, undeva, Pintilie. Demistificarea actualităţii româneşti, până în cele mai profunde şi mai perverse resorturi ale ei, cu un adevăr fără echivoc, cu o luciditate fără cusur, cu o destrăbălare de nuanţe, şi cu o directeţe sfidătoare, — aşa ceva se întâmpla pentru prima dată în cinematografia noastră. Şi nu trebuia să se mai întâmple.
Puterea i-a dat cinematografiei — aşa cum li se dă băieţilor din
Reconstituirea — „un sfert de oră ca să-şi bage minţile-n cap”. „S-a procedat conform”. În doi timpi şi trei mişcări s-a făcut ordine în baracă, şuruburile au fost bine strânse, posibilii discipoli au fost trimişi la cules de muşeţel, capetele căzute au fost adunate de pe jos, scaunele răsturnate au fost îndreptate şi reechipate corespunzător. Producţia filmului românesc de aşa-zisă actualitate şi-a întărit vigilenţa, a devenit un teren minat, plin de bariere şi de vămi absurde, cărora foarte puţini regizori (un
Daneliuc, un
Piţa, un
Tatos), şi de foarte puţine ori, au reuşit să le ţină, cu adevărat, piept. Regizorul şi operatorul
Reconstituirii au plecat, „de bunăvoie”, „dincolo”, lăsând în urmă această peliculă
non grata, cu o difuzare meteorică şi cu un statut incert (uneori „era voie” să citezi titlul filmului, alteori — „nu cerceta aceste legi”... orice referire la
Reconstituirea era condamnată să dispară).
Reconstituirea — film al unui cineast de 37 de ani, inspirat din nuvela unui prozator, Horia Pătraşcu, de 31 de ani, polemiza, printre altele, şi cu propria condiţie, aşa cum era ea văzută de foruri: „un film pentru educaţia tineretului”. Doi tineri care, într-o zi, s-au îmbătat şi s-au bătut sunt obligaţi, de „autorităţi”, în schimbul eliberării lor, să „reconstituie” în faţa unui aparat de filmat toată scena, să o ridice la rang de exemplu şi să furnizeze „materie de viaţă”, pentru un film educativ gen „Nu faceţi ca ei!”. O „simplă formalitate”, care sfârşeşte prin a erupe în tragedie. Adevarul dispreţuit şi manipulat se răzbună; apare un prag peste care nu se mai poate trece şi acest prag va fi moartea.
Pe terasa unei bodegi de munte, se strâng, ca într-un ring, personaje şi feluri de a fi exponenţiale pentru o întreagă lume şi pentru un mult mai vast scenariu. O lume sub semnul sarcinii şi al lui „misia-i misie” („avem sarcina să”...; „care e sarcina noastră, băieţi?”), o lume sub semnul formalului; al lui „să ne facem că” („ce facem noi e o simplă formalitate”), o lume sub semnul arbitrarului (jocul de-a „dă buletinul, ia buletinul!”), o lume defectă, în care oamenilor li s-a blocat accesul la scara autentică de măsură a lucrurilor, o lume fără criterii de valoare, o lume în care legea nu e decât tocmeală şi în care adevărul nu e decât o chestiune de conjunctură. O lume actuală, actuală, actuală. Şi, mai ales, o lume lipsită total de simţul responsabilităţii. Ni se potriveşte, încă, înfiorător de bine, ceea ce spunea Pintilie acum 20 de ani: „Pentru mine responsabilitatea este posibilitatea de a controla realitatea pe care o provoci.
Reconstituirea este povestea unui caz de iresponsabilitate colectivă (se provoacă un eveniment, fără să i se prevadă consecinţele), iresponsabilitatea unei mulţimi care are raporturi false cu realitatea, pentru că îi lipseşte o informare corectă (informaţia corectă fiind primul grad al contactului cu realitatea!)”...
Imaginea cea mai tulburătoare a acestei lumi e imaginea convoiului şerpuitor din finalul filmului — bărbaţi, femei, bătrâni, un şir cenuşiu, nesfârşit, ieşind de pe un stadion, sau, parcă, din nişte subterane, „copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”, crescuţi în minciună şi îndobitocire, un convoi îngrozitor de trist în inconştienţa lui, un şir de umbre pe care se citeşte limpede că acele două condiţii primordiale, strict necesare oricărei dictaturi — sărăcia şi incultura — sunt respectate din plin...
Secvenţe, replici, imagini, vorbe, voci din
Reconstituirea s-au întipărit într-un „conştient colectiv”, şi au devenit, în timp, veritabile reflexe ale memoriei. Nimeni şi nimic nu se poate uita din acest film... De pildă, cine ar putea uita personajul lui
Emil Botta, profesorul devorat de suferinţă, scrijelindu-şi mesajul secret în coaja de pe trunchiul unui copac — trunchi filmat în
raccourci; urcând spre cerul care, o clipă, există, ca şi muntele divin din apropiere, pe care nimeni n-a urcat vreodată —, icnetele de plâns care răsună în pădurea pustie, ascunse îndărătul , unui trunchi sau în însăşi fibra acelui trunchi, vocea lui Botta spunând mângâios, în transă, „Cremă de mandarine, Oriental”, sau, sufocată: „Stupid! Stupid!”... Ce va fi gândit, oare, Spectatorul nr. 1, văzându-l şi auzindu-l pe Botta rostind adevăruri tulburătoare, despre, de pildă, ideea de „a face din generozitate o constrângere şi mai cumplită”, sau strigând „este inadmisibil, este inuman ce se întâmplă cu aceşti copii!”, sau îndepărtându-şi braţele euforic („Tov. procuror! Ce vreţi să mai facem, tov. procuror! Să ne aruncăm cu toţii în râu? Gata, ne aruncăm! Tot elanul, tot avântul!”), sau întinzându-şi mâinile tremurânde, ca pentru a-i fi prinse în cătuşe... Marea artă a lui Pintilie este de a fi reuşit, într-un film aspru şi sobru, să învăluie fiecare, absolut fiecare personaj, într-o aură de înţelegere, milă şi tandreţe. Nici unul nu e vinovat, toţi sunt vinovaţi. Violenţa nu e decât un joc sau o supapă, toţi îşi joacă rolurile în care au fost distribuiţi, toţi sunt, la urma urmelor, cumsecade, toţi au circumstanţe atenuante. Cei doi golani ai anilor '60, îngeri cu feţe murdare, sunt prinşi într-o ţesătură de grotesc şi melancolie, umor şi sarcasm, nelinişte şi calm, drăgălăşenie şi isterie în capcana scenariului tragic. Toate personajele au ambiguitatea vieţii adevărate şi toţi actorii (George Constantin, George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici, Ernest Maftei, Nicky Wolcz) nu interpretează, ci pur şi simplu există, cu o forţă neegalată de niciun alt film de actualitate românesc.
Reconstituirea e un film actual, în esenţa lui, dar şi, ciudat, în aparenţele lui. Cu numai câteva mici modificări, — înlocuind panourile cu Supco din film cu panouri, să zicem, Rank Xerox, înlocuind muzica de la tranzistor, şlagărele din anii '60, cu şlagărele de azi, înlocuind aparatul de filmat demodat cu o cameră video şi, mai ales, înlocuind „tovarăşe” cu „domnule” — totul ar putea fi gândit, trăit, jucat, filmat exact aşa cum este. Viaţa din film — ca şi arta lui — nu şi-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic şi proaspăt în acelaşi timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei („cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere”, spunea tot Pintilie).
O singură replică din film ar trebui, neapărat, schimbată: „Cine, cine, cine va învinge, cine va juca în B, în anul 1961?”
Reconstituirea continuă să rămână ceea ce Pintilie numea, acum 20 de ani, „un film al spiritului estic în cursul eliberării de dogmă”...
Reînscrierea în circuit a
Reconstituirii, declară azi Pintilie, „înseamnă deci o oarecare reparaţie morală, o ambiţie de justiţie cârpită şi tardivă. Ce vreţi, o mică utopie, suplimentară, de-a mea.
Dacă ar fi fost numai această utopie la mijloc, n-aş fi ţinut să se reia
Reconstituirea. Care a fost însă motivul real? Am sondat şi eu prin lumea tinerilor de azi. (...)
Aproape nici unul din ei nu văzuse filmul.
Asta mi s-a părut cumplit, pentru că filmul încearcă să descrie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit şi nuanţat şi pe care numai o sinistră cacialma poate să-l identifice cu o singură persoană sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din
Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimţite celulele, un rău consimţit ca o realitate naturală cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celulă rebelă — altă soluţie nu e!
Aceasta e singura moştenire pe care noi am lăsat-o tinerilor.
Ei bine, eu cred că tinerii de azi (...) scuipă pe această moştenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur şi simplu nu-i mai interesează acest tip de supravieţuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică şi Ripu.
Iar dacă cumva mă înşel, nu mai există nicio speranţă în ţara asta. Bineînţeles, nici pentru mine. De aceea am dorit să reiau acest film al meu”...
Cu o zi înainte de premiera
Reconstituirii, la t.v., într-un inimos reportaj realizat de
Viorica Bucur, i-am putut vedea pe câţiva dintre protagoniştii
Reconstituirii, într-un pelerinaj sentimental, pe ger, la vechile locuri de filmare... Unul din cei doi băieţi — Mihăiţă sau Găitan — a spus, la un moment dat, „Păcat că aceşti 20 de ani au trecut degeaba”, celălalt l-a contrazis, „n-au trecut degeaba, am muncit atâta în tot acest timp, am făcut atâtea roluri”... Amândoi aveau dreptate: într-adevăr, după
Reconstituirea amândoi au jucat foarte mult, au devenit chiar, în context, „vedete”, dar, din păcate, — iertaţi-ne, băieţi! — într-adevăr „degeaba”: niciodată nu au mai atins adevărul artistic al începutului, cota înaltă a rolurilor din
Reconstituirea. „Domnule Pintilie, vă mulţumim că existaţi”, zice unul din ei, şi toţi fac cu mâna spre cameră, cu dragoste, spre maestrul bănuit undeva, în faţa unui televizor. Moment în care, desigur, diverşi „Salieri” cu figuri întunecate, regizori, funcţionari, cronicari, activişti, care, cândva, au denigrat cu zel filmul, nu se poate să nu fi mormăit, şi de astă dată, cu ură: „Prea se face mult caz de
Reconstituirea asta!”
Reconstituirea nu a câştigat doar bătălia cu detractorii ei, nici doar bătălia cu un sistem.
Reconstituirea a câştigat o bătălie infinit mai importantă: bătălia cu timpul.
